Oamenii fără însușiri (2)

# Hit Man (SUA, 2023), de Richard Linklater.

În noul film al lui Richard Linklater, Glen Powell – de asemenea, colaborator la scenariu – joacă un profesoraș de suburbie transformat în adevărat maestru al deghizării. În primele sale minute, filmul parodiază grosier: îl vedem pe acest nene îmbătrînit prematur, al cărui unic hobby pare a fi să stea cu pisica în poală, cum le predă studenților preceptele filosofiei nietzscheene, incitîndu-i în mod rizibil să își asume riscuri în viață, să trăiască periculos. Abia pe parcurs înțelegem că filmul avea nevoie de aceste secvențe clișeistice pentru ca, ulterior, să le dinamiteze cu voluptate. Căci, odată pusă astfel problema, devine complet improbabil ca acest Gary să poată fi vreodată, pentru cineva, un bărbat sexy. De unde și surpriza – clasică, dar nu mai puțin savuroasă – de a-l vedea în tot soiul de identități de împrumut, de la un asasin psihopat cu moacă de Andy Warhol la ditamai WASP-ul care visează la curățări etnice prin America profundă, dejucînd așteptările tuturor.

Oricît de tembelă, această găselniță a scenariului aruncă filmul într-o zonă stimulantă de metadiscurs. Gary descoperă pe propria piele arta actorului. El devine cu atît mai puțin un asasin plătit cu cît operațiunea îi cere o sforțare mai credibilă, o mostră de brio interpretativ. Exercițiu de improvizație în aceeași măsură în care activează din partea sa un fel de research à la Stanislavski, fiecare întîlnire e deopotrivă sfidare a sorții și veritabilă cercetare antropologică prin „țara libertății”. Fractura cognitivă pe care se înalță filmul îi permite lui Gary, de fapt, să se apropie de filosofia predicată – pînă în punctul în care ea încetează să fie dogmă învățată pe de rost și ajunge să îi guverneze la modul cel mai practic viața.

Pe de altă parte, ca film al lui 2023 – deci al unui moment istoric de ample transformări ale normelor sociale –, Hit Man se dovedește remarcabil de inteligent. Ca cele mai bune exemple de cinema marca Linklater, e o inteligență care strălucește cu adevărat doar atunci cînd se camuflează în prostie. Această pătrundere a lui Gary pe teritoriul unei vieți mai îndrăznețe și mai amuzante înseamnă pierderea unei existențe la adăpost de controversă. În fond, chemat să întrupeze ipotetici hit men confecționați pe calapodul fiecărui client, Gary descinde în zona instabilă a performării masculinității (cum se zice azi). Resemnat – ba chiar, la o adică, chiar satisfăcut – cu viața sa singuratică și plictisitoare în urma unei căsnicii încheiate fără mare tam-tam, Gary reintră „pe piață”, obligat să își pună iarăși bărbăția în joc – adică să intimideze, să uimească, să convingă și, după caz, să atragă o femeie. Odată reușită pasiența, nu mai poate da înapoi înspre Gary-cel-din-fotoliu: trebuie să persevereze în personalitatea acestui ins cool și sigur pe el, cu riscul unui scandal care, înainte să fie legal, va fi moral.

Filmul înțelege, cu alte cuvinte, că spiritul acesta liber nu se poate deconspira cu nici un chip drept ceea ce este – un boomer conservator de prima mînă –, căci ar însemna să se facă vinovat de fix ceea ce pretinde să combată: masculinitatea toxică de care partenera lui (Adria Arjona) fuge chiar cu prețul crimei. Atacînd cu contre-pied o dilemă contemporană, el face haz atît de puritanismul ambiental – cu Gary hotărît să nu mai aibă vreo interacțiune cu sexul opus, de teama consecințelor –, cît și de extrema opusă, un fel de curent #metoo paroxistic. De fapt, filmul ne livrează antagonistul perfect pentru acest joc cameleonic – un mers pe sîrmă foarte strategic – pe care îl practică Gary: el e de găsit în colegul său, Jasper (Austin Amelio), fostul hit man al Poliției, tras pe linie moartă pentru că a bumbăcit niște adolescenți și, astfel, a stîrnit furia social media. În logica satirică a filmului, Jasper e fundamental omul inabil (oricît de perspicace), incapabil să se muleze – chiar și oportunist – pe mersul moravurilor actuale: el persistă în a-și clama în gol legitimitatea (de parcă, în fața linșajului mediatic, ea ar mai conta), arborînd un tip de masculinitate – cu barba neîngrijită, părul lins, aerele de macho man reacționar – care, de bună seamă, a expirat de mult.

De unde și finalul deopotrivă necesar și incredibil de cinic, lipsit de discurs moralist de control, cu Linklater care ne spune că, în fața unui asemenea heterou încremenit în apucături depășite, poți scăpa chiar și dacă comiți o crimă. E felul dulce-amărui al filmului de a surfa peste contradicțiile zilei, propunînd o fabulă ambivalentă și isteață prin recursul la film de gen, hîrtia de turnesol imuabilă pe care se înscriu schimbările epocilor. Așa se face că Arjona, pe care filmul pare să o sexualizeze prea mult, nu mai e, totuși, generica femme fatale de odinioară: dacă își împinge bărbatul, ca pe vremuri, spre distrugere, o face calculîndu-și prea bine riscul, conștientă de legitimitatea – de agency-ul – dobîndite în ultimele decenii. Între pasiunea vinovată pentru vechi și îngrijorarea fascinată pentru nou, Linklater realizează un ghem de minciuni seducător și reflexiv, din care morala iese mai ambiguă ca oricînd.

Hit Man este disponibil pe Netflix.

Victor Morozov este critic de film.