Mobracadabra

# Horia (România-Bulgaria, 2023), de Ana-Maria Comănescu.

Orice regizor român care pornește azi la drum cu intenția de a face un film de gen știe că cinematografiei noastre nu-i mai iese chestia asta de zeci de ani. (Aferim! e, paradoxal, poate cel mai curat exemplu din 2000 încoace: un anti-western valah.) Și totuși, ideea nu mai contenește: cutare film ar fi o tentativă de neo-noir, altul se visează thriller, altul, în fine, încearcă să imite comediile populare. Mai toate o fac tiptil, oarecum fără convingere, incapabile să se desprindă cu totul de moștenirea Noului Val, care a avut oroare de genuri clar stabilite. Genul rămîne un fel de marotă: e momeala cu care tot mai multe filme aspiră să ne atragă în săli, dar și năluca ce ne lasă un gust amar, pradă senzației de contract nerespectat. Ca atare, Horia, debutul Anei-Maria Comănescu, merită salutat fie doar și pentru atît: iată, în fine, un film de gen asumat, apt să renunțe la orice – chiar și la propria ancorare pe sol – de dragul unor tropi ca la carte.

Atît de asumat e Horia, încît e dispus să terfelească fără cine știe ce regrete marea m(et)odă impusă de Noul Val: realismul. Filmul acesta se citește cap-coadă ca o scorneală a cuiva pentru care cinema-ul e mai important – mai real – decît societatea: e chiar salvarea din societate. Înaintea lui Horia nu a existat o situație plauzibilă – acea inevitabilă „poveste adevărată” –, au existat alte și alte filme în care un băiat decidea să trăiască în sfîrșit conform intensității sentimentelor sale, orice ar însemna asta. Horia ajunge la noi, un pic prăfuit, dintr-o epocă în care filmele știau să fie naive, sentimentale și foarte cool – ceva între Rebel without a Cause și Kids –, lucrînd fără rușine cu și pentru inimile adolescenților. De altfel, Horia e cel mai bun cînd își îmbrățișează suplu vena fantastă, dar fără să ignore realitatea locală, pe care o transfigurează săltăreț: ca atunci cînd, pornit pe drum cu Mobra veche a tatălui, băiatul nostru e luat în primire de așii șoselelor autohtone (citește: orice șofer scăpat pe DN), de la SUV-uri moderne la o Dacie 1300 plină cu matahale comic-grotești care fac scandal.

E de găsit o porozitate între aici (damful valah) și acolo (fantezia hollywoodiană), acum și atunci, ce aruncă filmul pe o orbită interesantă, în care țesutul realității sociale se poate trezi oricînd străpuns de un ac aproape magic, cu care se cos cele mai frumoase miraje. Păcat că filmul nu e mereu la fel de inventiv: în bună măsură, el se sprijină pe niște locuri comune ale road movie-ului și ale coming-of-age-ului care sînt deja prea bătătorite pentru a nu părea din start puse cu mîna, placate din exterior, din străfundurile unei memorii cinefile, peste un spațiu-timp străin. Cu toată geografia sa bramburită și drumurile miraculos de pitorești, Horia nu știe să creeze vreo priză între personajele sale și tărîmul descoperit. Se luptă aici două supraimpresiuni – cea a filmelor americane care dețineau secretul acestei „grefe” și cea a peisajelor sociale românești care n-au nici în clin, nici în mînecă – ce ne împiedică să ne bucurăm pînă la capăt de basm. Nu ajută nici dialogurile, mult prea expozitive („te-am sunat să te felicit pentru nota de la bacalaureat”, îi zice protagonistul prietenei sale) și nici senzația generală că filmul e o alăturare de peripeții oarecum aiuristice, chemate doar pentru a da culoare, a genera din condei niscaiva pățanii pentru protagoniști.

Mîna de scenaristă a Anei-Maria Comănescu e ceva mai tremurîndă decît ochiul său regizoral. Multe secvențe se scurg fără vreo miză clară din fabrică. Prea des, adulții „răi” de aici aleargă fără convingere după motoreta băiatului – cum se face că nimeni nu reușește să ajungă din urmă tărăboanța rămîne un mister –, asta în vreme ce popasurile de pe parcurs aduc a tras de timp moale, nu a impas real. Chiar și interludiul cel mai solid al filmului, cu nudiștii din casa înconjurată de pitici și îngeri de piatră, se încheie la fel de repede, odată ce bătrînul cherchelit care amenința să îi țină captivi pe copii le întinde cheia: lipsește zvîcul, sentimentul de risc.

La asta se adaugă și chestiunea ce ține de reprezentare: simplu spus, „identitățile” filmului sînt mult prea rigide, imediat recognoscibile. Să zicem că putem ierta asta în cazul băiatului năuc și coșuros, care o dă pe bîlbe de îndată ce interlocutorul ridică privirea la el; să zicem chiar că funcționează, pînă la un punct, în rolul tatălui, rocker bătrîn, obosit și cu inima mare (cadrul inițial, cu băiatul privind înspre hors-champ și vocea tatălui îndrugînd libidinoșenii, e cel mai frumos din film, fiindcă îl rezumă pe de-a-ntregul: un băiat se revoltă împotriva masculinității tatălui său); mai greu putem însă închide ochii la partenera sa de drum, o fată romă pe care filmul are supărătorul reflex de a o arăta dornică la tot pasul de furtișaguri și matrapazlîcuri. Băiatul, un cvasi-erou civilizator, vine din filmele cu tocilari glorioși; dar fata vine dintr-o istorie a stereotipurilor – lupta lor nu e egală. Între ei se cască clivajul României contemporane, pe care Horia încearcă să îl astupe, escapist-utopic, călare pe o Mobra.

Horia rulează în cinematografe.

Victor Morozov este critic de film.