Nimeni la retur

# Challengers (SUA, 2024), de Luca Guadagnino.

Există filme frivole care se ascund și pozează ca profunde, și există filme frivole care își asumă natura pînă la capăt. Avantajul – cum se zice în tenis – îl au cele din urmă. Din fericire, noul film al lui Luca Guadagnino, Challengers, aparține acestei categorii, bucurîndu-se copilărește de orice pretext, fie el și tembel, pentru a face spectacol. Dar această decomplexare, oricît de salutară, nu e suficientă: în divertismentul său cam prostesc, filmul se revelează drept simptom al unei arte regizorale contemporane high end pe care doar lipsa supereroilor și a efectelor speciale cu polonicul pare să le mai diferențieze de blockbusterele pure. În rest, aceeași dexteritate care transformă acțiunea în defilare a mărcilor înregistrate și personajele în etalare sexoasă a unor corpuri publicitare. În schimb, de cîte ori Challengers încearcă să încropească un gînd mai serios – despre sport, despre dragoste, despre relații de putere –, rezultatul e un fel de glumă involuntară.

Să zicem, deci, că filmul trebuie luat ca atare: o zbenguială de imagini descreierate, pe bumți-bumți-ul compus de duo-ul Trent Reznor & Atticus Ross. Să zicem că tot ce vedem aici e atît de flagrant – tenisul, sportul cel mai burghez, transformat într-un exagerat joc de masacru pentru formele unei femei –, încît Challengers nu e decît un metafilm despre bani. În vraja lui agățătoare, filmul prezintă o lume în care competiția – care dintre doi masculi e mai forțos pe un teren de sport – e cea mai solidă idee, unicul reper. Evident că cineastul care a dat acum cîțiva ani Call Me by Your Name, un film afectat și sensibil, dar totuși rezonabil în meandrele sale emoționale, poate fi bănuit că are așteptări mai mari de la societate. Evident, altfel spus, că Guadagnino s-a jucat aici. Și a ales să realizeze un film îmbibat în cultura tenisului, dar care își refuză programatic orice crîmpei de grație: totul e sudoare rapid expediată, biceps mai mult sau mai puțin încordat și brand-uri, foarte multe brand-uri.

Paradoxul e bine știut: tocmai fiindcă e atît de superficial, filmul dibuie un adevăr aproape incontestabil al prezentului. Anume că această lume a bogaților e deopotrivă puerilă și pornografică. O secvență rezumă ideea cel mai bine: într-un flashback introductiv, doi prieteni foarte buni de liceu, tenismeni de ocazie, dau peste Tashi Duncan (Zendaya) și intră în călduri, ajungînd să se mozolească în trei, apoi – după ce ea se retrage – continuînd transa mult și bine de unii singuri. Acesta e nivelul – unul al literarității – la care evoluează filmul tot timpul; nu zboară niciodată mai sus. Scenele explodează în furie, gelozie, îndrăgosteală pe repede-înainte și alte afecte animalice. Menținîndu-se cu voluptate pe un palier incontestabil de superficialitate, filmul sfîrșește prin a dezvălui inconștientul perfect transparent al epocii, în care nimic nu poate bate frumusețea unei mărci pe un tricou de star filmat în slow motion.

Challengers e un film pentru vremurile noastre. N-are rost nici să ricanăm nostalgic, pe principiul „nu ne face el pe noi”, nici să ne bucurăm prea tare. Ajutat de dramaturgul debutant în film Justin Kuritzkes, Guadagnino livrează o fantasmă de putere și sexualitate pe care are bunul-simț să nu o camufleze deloc: ea strălucește în toată plăsticimea ei metalică, grație imaginii compuse de Sayombhu Mukdeeprom, colaborator mai vechi al lui Apichatpong Weerasethakul. Acum cîteva luni, Barbie anunța triumfala intrare într-o epocă în care cinema-ul nu numai că fură meserie de la publicitate – asta se întîmpla de ani buni –, ci se identifică cu ea pînă la confuzie. În siajul său, Challengers e o altă reclamă, de data aceasta la o anumită latură a sportului. Nu la gesturi sau la disciplină, ci la tot ceea ce bruiază și înconjoară tot mai mult sportul, adică arealul de produse pe care ni-l vîntură pe la nas fără scăpare.

Onestitatea e, desigur, marea calitate a filmului. Mai e una: o formă de lejeritate care îi transformă structura într-o logică maleabilă, sprințară, capricioasă. Nu e nimic realist aici, nici o urmă de cauzalitate, doar simpla plăcere (contagioasă) de a te juca de-a ficțiunea. Astea fiind zise, orice critică „respectabilă” adusă filmului – de pildă, aceea că Guadagnino nu știe să filmeze tenisul, care e un sport al schimbului, al dialogului și al duratei – devine oarecum derizorie. De la interpretări – Josh O’Connor e singurul peste media Disney Channel – și pînă la „conflict”, filmul e doar o petardă, asemenea acelui final kitschos în care mingea țopăie de colo-colo (și camera de filmat odată cu ea), etalare nec plus ultra a unei tehnici ce devine tot mai inumană.

Challengers a rulat în cinematografe.

Victor Morozov este critic de film.