Golden Eighties

# Simone Barbès ou la vertu (Franța, 1980), de Marie-Claude Treilhou.

Simone Barbès ou la vertu acoperă o noapte din viața unei plasatoare dintr-un cinematograf porno parizian. Începe chiar în foaier, unde Simone (Ingrid Bourgoin), alături de colega sa, țin piept feluritelor personaje ce frecventează locul, de la bărbățoi agresivi la tineri cu misterul intact. Continuă într-un bar de lesbiene, unde Simone își așteaptă în van partenera printre numere de cabaret și bucăți muzicale voios-transgresive. Și se încheie în mașina unui tip care îi propune să conducă herself, în mașina lui, spre casă, un lung traseu aproape fantasmagoric printr-un Paris întunecat și abia ghicit, către ivirea zorilor.

Debutul lui Marie-Claude Treilhou nu seamănă cu nimic din producția franceză (nici măcar cu Variety de Bette Gordon [1983], un alt film despre angajatele unui cinema porno), dar în același timp se simte inconfundabil ca un produs al anilor ’80, anticipînd și parcă încapsulînd, printr-o tușă sprințară, epoca lui Mitterrand și a SIDA, a lui Elli & Jacno (Elli Medeiros chiar are parte de un cameo memorabil în film) și a Nopților cu lună plină de Éric Rohmer. De fapt, Simone Barbès ou la vertu e cu siguranță ieșit din nocturnul unui moment mai puțin reglementat pe parte sexuală, ba chiar, îndrăznesc să spun, mai puțin standardizat în politicile sale anti-heteronormative, care pe atunci nici nu erau politici, erau cel mult impulsuri, atitudini. Într-o anumită măsură, e un moment mai romantic și mai periculos, coada de cometă a epocii de eliberare sexuală, ultimul bal înainte de instalarea biopoliticii și turnura identitară a societății. Glosînd aproape sociologic asupra anilor de glorie ai cinematografelor porno – ultimul astfel de stabiliment la Paris își va fi închis porțile în 2019 –, filmul e deopotrivă documentar și SF, o privire smulsă dintr-o eră tot mai îndepărtată de noi. Insolența acestei lumi queer, perfect imună la ce vine din afară, face tot prețul filmului, asigurîndu-i un aer șarmant și flegmatic, în același timp în care menține clandestinitatea, secretul, entre soi-ul celor arătate.

Căci Treilhou filmează dinspre marginalitate și pentru ea, repede, cu bani puțini. Prin dreptul camerei se perindă tot soiul de oameni, actori amatori și companioni de drum ai cineastei angajate într-un demers care e simultan antropologic și autobiografic. Reputatul istoric al filmului Noël Simsolo joacă un regizor belgian de filme porno care face spume la gură atunci cînd constată condițiile deplorabile de proiecție. Ex-criticul de film de la Cahiers du Cinéma Michel Delahaye apare, colosal, în rolul acelui bărbat improbabil, un crupier timid și tăcut care o lasă pe Simone să-i conducă mașina, în timp ce lacrimile-i curg șiroaie pe o partitură clasică auzită la radio. Ingrid Bourgoin, o cvasi-debutantă, e sublimă în rolul acestei ironiste care dă tiflă după tiflă tipilor din jur, aceia mereu gata să o anexeze ca pe un obiect dispensabil ulterior, în timp ce suferă la rîndul ei, pe interior, după cine știe ce iubire. E o prezență stoică, plină de vervă sarcastică, conștientă parcă de absurdul acestei lumi în care se învîrte abil. O lume care încă nu încremenise ca atracție turistică, ca exotism pentru nostalgici. Era, cum zice un trecător, un mod de a-ți petrece timpul, cel mai ieftin și mai instinctual, o practică negîndită, lipsită de teoretizare, ce aduna fără fason pături pestrițe de oameni (vezi „Marchizul” din film, un spirit boem delirant), cum e azi mersul la fast-food.

În fond, dacă Simone Barbès ou la vertu e minunat, asta se datorează faptului că aterizează înainte de teorii – pe un pămînt complet virgin. Ani mai tîrziu, Jacques Nolot va filma o docu-ficțiune într-un cinema similar (La Chatte à deux têtes, 2002), în timp ce Yann Gonzalez, poate singurul cineast francez interesat azi de principiile estetice ale industriei X, va reține lecția acestui film, distribuind-o pe Ingrid Bourgoin într-un mic rol din al său Un couteau dans le cœur (2017), o reconstituire a acelui climat trashy-promiscuu-libertin de la finalul anilor ’70.

Ironismul filmului e mereu aparent în alegerile pe care le face. Vezi, de pildă, ochii de neon ce împînzesc foaierul decrepit al cinematografului, ca un fel de transpunere literală a acelei „pulsion scopique”: menită să dirijeze turma de clienți, Simone e obiectul nărăvaș al voyeurului, obiectul cinema-ului prin excelență, gata să se complacă în acest statut cu destulă voluptate, doar pentru a-și savura și mai tare victoria, dominația ultimă. În plus, niciodată nu vom pătrunde pe porțile sălii; vom rămîne mereu în acest spațiu intermediar, spațiu de așteptare – prima secvență a filmului e foarte goală, aidoma foaierului însuși –, în care se amestecă aerul torid al ecranului și normalitatea de zi cu zi a străzii. Grozavă intuiție regizorală de a ne plasa în brațele plasatoarei, acest cerber mulțumit să observe, să ne introducă în spații și lumi periferice, observat și observator, releu care pune lucrurile în mișcare. Marea temă a filmului este, de altfel, privirea pură, cea care nu te expune, subminată aici de îndrăzneala feministă a protagonistei, care știe să întoarcă privirea. Nici o politizare de fațadă aici, doar condiția necesară de a supraviețui în această lume ce cristalizează temporar raporturile de putere: cînd iese din bar, Parisul e o insulă tăcută de întuneric.

Simone Barbès ou la vertu este disponibil pentru vizionare online, pe platforma MUBI.

Victor Morozov este critic de film.