Ne vom revedea în vise, David Lynch - Omul de pe Marte

Din an în Paște, un extraterestru cade din Cosmos, în lumea noastră. Ne arată cum s-o privim prin ochii lui și apoi dispare de unde a venit. Unul dintre ei e David Lynch, omagiat după plecare chiar de NASA. (Mel Brooks, care l-a ajutat să facă The Elephant Man, îl descria ca pe „Jimmy Stewart de pe Marte”). Înzestrat cu abilități supraumane, Lynch poate să-ți facă creierul să explodeze. Uneori, și inima: mie, Lost Highway era să-mi provoace un infarct. În timpul celei mai teribile secvențe din film, cînd mă decorporalizam de spaimă, televizorul a cedat cu o flamă. Am simțit cum fiecare fir de păr s-a electrizat cu vibrația nefirească din aer. Abia după mulți ani, am avut curajul să-l revăd. O experiență cvasi lynchiană e și faptul că după ore bune de croșetat la acest articol, am închis computerul pentru ca dimineața să mă trezesc cu documentul gol. Serios. M-am gîndit că Bob mi-a mîncat textul, așa că n-am avut încotro decît să mă așez din nou pe marginea fluviului și să-mi arunc undița.

O să încep cu amintire cu Lynch: e singur pe o scenă, cu coama sa leonină și degetele febrile care se mișcă în cadența vocii, ca într-o pantomimă hipnotică. E o amintire falsă pentru că mi-a fost transmisă de cineva care a trăit-o în realitate, la mijlocul anilor '90, la o întîlnire cu studenții de la regie de la NYU. Mi-a plăcut atît de tare, încît mi-am însușit-o. „Cred că ideile sînt ca peștii”, spunea el. Și cred că dacă stai liniștit, ca și cum ai pescui, vei prinde idei. Cele adevărate, știți voi, cele mari și frumoase înoată cam adînc acolo jos, așa că trebuie să fii foarte tăcut și să aștepți să apară. Fiți alerți și pescuiți peștii cei mari!”. Sînt convinsă că Lynch își pescuia ideile din echivalentul psihologic al fundului oceanului, acolo unde înoată creaturi bizare, grotești și înfricoșătoare și unde, în lipsa luminii, poți pătrunde doar cu imaginația. Povestitorul prezent la masterclass îmi mai spunea că a fost frapat de serenitatea și de mirarea sa copilărească în fața trivialităților, ororilor, dar și minunilor vieții. Omul ăsta, pînă la urmă, era autorul unora dintre cele mai coșmărești și mai delirante imagini surprinse vreodată pe celuloid. Tot la această întîlnire, a fost întrebat cum reușește să-și finanțeze filmele avangardiste, într-un Hollywood convențional și mercantil. „Copii, vă spun un singur lucru: entuziasmul mișcă oamenii!” Pentru Lynch, negativitatea înseamna controlul minții și dușmanul creativității. „Există gogoașa și există gaura din ea. Și ar trebui să fiți cu ochii doar pe gogoașă. Nu trebuie să suferiți ca să arătați suferința. Puneți-o în poveste.”

Oroare și candoare, fără ironie

Viața i-a semănat cu filmele: curajoasă, absurdă, vizionară, măreață, inocentă, morbidă și senină. Apropo de contradicțiile acestui cineast inclasabil, Guillermo Del Toro povestește într-un clip YouTube cum Mark Frost, co-creatorul lui Twin Peaks, i-ar fi spus că David nu a fost niciodată ironic. Iubea din tot sufletul acea pasăre albastră care cîntă la finalul lui Blue Velvet. Credea cu tărie în bunătatea cafelei și a plăcintei. Nu era „meta”. Poseda două calități aparent ireconciliabile: cea mai sumbră minte, dar și cea mai uimitoare. „Cred că creația paradoxală este esențială artei, mai ales cînd combini două lucruri care n-ar trebui să stea împreună”, conchide regizorul mexican. Lynch nu a fost interesat oricum de horror-ul gratuit. Niciuna din operele sale nu poate fi clasificată așa, în ciuda faptului că multe elemente frisonante se împletesc cu teme eterne, universale, ca paranoia, nebunia, partea sumbră a visului american și hollywoodian, lumină versus întuneric, frumusețea din „bube, mucegaiuri și noroi”, implacabilitatea destinului, mitul dublului, etc. Geniul său a constat că a luat ceva profund familiar - cătunul de la capătul lumii, America „valorilor familiei” sau Los Angeles, orașul viselor - și le-a zgîriat suprafața pentru a dezvălui violența și grozăvia aflate dedesubt. A devenit un maestru în crearea de imagini, lumi și concepte tulburătoare, onirice, suprarealiste.

David Lynch a fost mai întîi pictor, înainte de a face scurtmetraje experimentale, la începutul anilor 1970, în care a cultivat ceea ce avea să devină semnătura sa de cineast: exerciții abstracte de artă vizuală menite să stîrnească întrebări, mai mult decît să transmită povești concrete. Strania sa abilitate de a proiecta pe ecran visele întunecate și dezarticulate ale subconștientului uman a rămas singulară. Peliculele lui nu sînt făcute ca noi să descifrăm un sens unificator, ci să le experimentăm ca pe niște narațiuni fragmentate, ca pe niște colecții de informații intrigante, care evocă o stare de spirit sau un sentiment. În cele mai bune momente ale sale, Lynch îmbină sublimul și oribilul într-un mod în care puțini artiști o fac, găsind poezie în grotesc. Și, cu toate astea, nu te lasă deprimat, ci cumva euforic (am trăit o amețeală indescriptibilă timp de cîteva zile după ce bîntuitorul Mulholland Drive m-a lovit ca un meteorit la TIFF). Primele vizionări ale filmelor lui îți provoacă întotdeauna impresii frapante, de neșters. Îmi amintesc șocul, dar și plăcerea vinovată cu care am urmărit Blue Velvet pe un ecranul cinematografului Republica din Iași, cu prietenii și cu mama (care a rămas fan chiar și la Inland Empire). Nu mai văzusem niciodată așa ceva. L-am urmărit cu fascinație și repulsie încă de la iconica scenă de deschidere: aparatul de filmat care scormonește în iarba perfect cosită din suburbii, printre viermi și insecte, ca să descopere o ureche tăiată. Am aflat mai tîrziu că faimosul critic de film Pauline Kael a scris „poate sînt nebună, dar vreau să-l mai văd o dată”. Eram cu toții nebuni, pentru că am revăzut și Wild at Heart de cîteva ori (ambele difuzate în cinematografele romînești, grație succesului lui Twin Peaks). Nu înțelegeam mare lucru, dar eram năuciți, uluiți și era destul. „Nu știu de ce oamenii se așteaptă ca arta să aibă sens, cînd viața nu are”, ne școlea Lynch.

Twin Peaks: focul era cu noi

Mi-e greu să cred că au trecut 35 de ani de cînd încercam să fac nod codiței de cireașă cu limba, ca Audrey din Twin Peaks. De cînd chiuleam de la liceu ca să disecăm la nesfîrșit ce văzuserăm cu o seară înainte. De cînd tot blocul se strîngea la noi în sufragerie, la un mic televizor color rusesc, ca să tremure de încordare și să se întrebe în sincron cu lumea întreagă: „Cine a omorît-o pe Laura Palmer?  În '90, romînii își luau porția de libertate, de paranormal, de mister, sex și transgresivitate de care erau atît de flămînzi. Pînă și ulițele satelor erau pustii cînd se difuza un nou episod. Serialul TV cultisim, din 1990-1991 este, probabil, singurul motiv pentru care True Detective, Broadchurch, Mare of East Town, Stranger Things sau Fargo există astăzi. Povestea despre cine a ucis-o pe Laura Palmer ar fi putut fi o simplă intrigă despre sfîrșitul brutal al unei adolescente populare ce zguduie un oraș idilic. În mîinile lui Lynch și ale co-scenaristului Mark Frost, s-a transformat într-o autopsie a visului american care scoate la iveală adevărurile îngrozitoare ascunse sub aparențele cotidiene. Magnifica temă muzicală (compusă de Angelo Badalamenti) a oferit un refren obsedant pentru multe coșmaruri. Motivul pentru care serialul a fost și rămîne captivant se reduce la darul lui Lynch pentru subversiune: a renunțat complet la realism și la toate formulele genului, iar Twin Peaks și-a urmat propria logică onirică ce ducea pe un tărîm profund obscur, un soi de purgatoriu dement denumit The Red Room. Serialul a avut în Romînia postrevoluționară un impact atît de mare și pentru că, după o perioadă de cenzură cenușie, societatea defula în misticism new age, șoc și sex, paranormalul și meditația transcendentală (a cărui adept înfocat a fost și Lynch) înlocuia ateismul științific (în Iași se practica chiar și în sălile unui muzeu precum Casa Dosoftei), iar adolescenții bulversați de tranziție descopereau pesimismul cioranian și yoga, cu consecințe uneori psihotic-suicidale.

Twin Peaks, un show amplasat într-un orăşel aparent bucolic, dar străbătut de curente malefice şi supranaturale, de criminali psihopaţi, soţi abuzivi, adolescenţi rebeli, femei fatale şi creaturi bizare, era parcă ticluit să ne prăjească sinapsele cu bizareria și umorul său negru, cu muzica languroasă sau cu distribuția carismatică. Acolo, orice se putea întîmpla: piticul dansînd din faţa unei draperii roşii, sinistrul Bob prelingîndu-se din ecran, Julee Cruise cîntînd Falling într-un bar straniu, languroasă și spectrală, doamna cu butucul, cadavrul Laurei Palmer, cu buzele albastre, înfăşurat în plasticul alb. Nimic nu mă îngrozise mai mult pînă atunci. Și, totuși, serialul m-a ajutat să văd lumea într-un alt mod, apreciindu-i frumusețea și fiind în același timp conștientă de întunericul din ea

Twin Peaks a fost un fenomen cult înainte să înțelegem cu ce se mănîncă asta, dar și un limbaj comun –  societatea era extrem de polarizată, dar aici toate generațiile și orientările se întîlneau: pensionari și studenți, intelectualii și mineri, feseniști și țărăniști. Întreaga Romînie vibra la unison ca după o ciupercă halucinogenă. Umorul ironic, muzica lascivă, combinația de suprarealism și de soap, de melo și de oroare, de absurd și de hiper-realism îl făceau serialul perfect pentru vremurile alea aiuritoare. Twin Peaks a injectat stil cinematografic în televiziune și, după aceasta, mediul n-a mai fost niciodată la fel. A prefigurat nașterea unei noi ere a serialelor TV prin felul în care a fentat toate așteptările pe care le avem de la formă și prin maniera în care a înnodat și deznodat firul narativ tradițional. David Chase, creatorul lui Sopranos, a admis că Twin Peaks i-a pavat drumul.  De atunci, n-a mai fost nimic similar. Astăzi, mă bucur că am putut face parte dintr-o obsesie culturală cu mii de mistere.

Cred că motivul pentru care moartea lui David Lynch a provocat un val atît de copleșitor de reacții este faptul că el și opera sa reprezintă universal ceva mai important decît cîteva filme bune. Într-o lume dominată de profit, de consumul în masă și de o tendință de reducere a artei la „conținut” generat rapid de AI, strălucitor și destul de superficial, Lynch, un autor adevărat, radical, reprezintă creativitatea și originalitatea neînfrînată. Într-un peisaj afectat de compromisuri superficiale, dispariția sa ne reamintește de meritele viziunii creative pure. De coșmaruri cu monștri și iepuri gigantici, dar și de vise despre frumusețea vieții ca artă, de discuții metafizice despre cafeaua ca experiență existențială, îmbibate în vin roșu și în fumul a milioane de țigări.

Anca Grădinariu este jurnalistă și critic de film.