Două documentare inteligente de la Ceau, Cinema!

# Favoriten (Austria, 2024), de Ruth Beckermann.

# Intercepted (Canada-Franța-Ucraina, 2024), de Oksana Karpovych.

Festivalul timișorean Ceau, Cinema! a proiectat în ultima sa zi, în cadrul deja tradiționalei secțiuni „Doc-minică”, două titluri internaționale proaspăt lansate (la Berlinale). Cum nu se poate mai diferite, acestea au constituit, fie și doar în virtutea unei potriviri fericite, o sinteză asupra posibilităților documentarului contemporan: gest de acompaniament empatic și mărturie prețioasă pentru ochii care nici măcar nu s-au născut încă.

În Favoriten, reputata cineastă Ruth Beckermann urmărește o clasă de copii cu componență multietnică de-a lungul ciclului primar. Îi vedem exersînd la matematică, dansînd printre pupitre sau ciondănindu-se unii cu alții. Mai cu seamă, îi vedem cum arborează acea franchețe dezarmantă care încă face din ei ființe stranii și atașante ce nu cunosc ipocrizia. Se află, de altfel, în plin proces de pierdere a acestei francheți; au pornit deja, deși n-o știu, pe drumul complicat către vîrsta adultă. Se scurg aproape patru ani pe cameră, timp în care băieții dolofani, pufoși și fragili deprind un fel de ascuțime, pierduți între hîrjoane tot mai multe și descoperirea timidă, stîngace, a sexului opus, cu care interacțiunile nu sînt niciodată simple; iar fetele se deschid cu o formidabilă îndrăzneală, lăsînd să se ghicească în ele ființele deja maturizate care vor deveni curînd.

Favoriten este un film foarte emoționant, pentru că ne pune față în față cu creșterea, cu timpul care alterează totul, cu cei care pleacă și cei care sînt acolo pentru ca, prin definiție, să rămînă: e cazul tinerei învățătoare care îi dădăcește cu o răbdare și o iubire impresionante, lansîndu-i pe traiectoria cunoașterii și – mai important – a toleranței. Nimic mai melancolic decît o sală goală, cu scaunele urcate pe mese, la capătul unui ciclu încheiat, în care s-au distilat valori comunitare... Vorbind despre destine în formare prin secvențe care, cu umor și perplexitate, nu dezamăgesc niciodată, Beckermann vorbește în egală măsură despre învățătoare, pilotul acestei nave instabile care, zi de zi, mai luminează un colț de teritoriu. Favoriten se transformă, astfel, într-o odă adusă celor ce perseverează în a se face punte între o societate parcă incapabilă să răspundă noilor provocări și oamenii pe care, altminteri, acest decalaj riscă să îi lase pe dinafară.

Beckermann are un dispozitiv atît de suplu, încît să nu facă niciodată ecran acestei sensibilități înduioșător-ingenue. Fiecare chip e liber atunci să devină protagonist, iar fiecare cadru să participe la construcția acestui spațiu utopic care e sala de clasă. E o vîrstă riscantă, influențabilă, care face din copii deopotrivă hîrtia de turnesol a apropiaților – e de văzut cum dogmele preluate din familie se confruntă cu blîndețea determinată a acestei învățătoare liberale – și rezervoare de imprevizibil. (De altfel, ar trebui să remarcăm cum, de la La vie est immense et pleine de dangers [1995] al lui Denis Gheerbrant la Être et avoir [2002] al lui Nicolas Philibert, aceste zile care anunță primii pași spre pubertate au dat niște secvențe memorabile, amestec de înțelepciune fulgurantă și haz nebunesc.) Favoriten ne lasă mereu să intuim, chiar dincolo de pereții clasei, tot soiul de dileme sociopolitice. Permanent, diverse probleme – de la religie la război sau condiția femeii „aici” și „acolo”, în țările musulmane – plutesc ușor prin cadru, găsindu-și rezolvări în „fazele” pontoase ale copiilor. Dîndu-le spațiu și încredere, Beckermann va fi adus răspunsuri improbabile – și cu siguranță mult mai pertinente decît posăceala iresponsabilă a adulților – la mari dubii existențiale. Școala, aici, nu e doar o imagine concentrată a societății, e versiunea sa dezirabilă, dătătoare de speranță.

Intercepted, documentarul Oksanei Karpovych proiectat imediat după, e fix contrariul: imaginea unei lumi din care orice chiot de veselie a dispărut. Această lume nu e nici metaforă și nici hiperbolă: departe de aluzii și exagerări, cineasta se menține în concretul distrugerilor materiale operate de invadatorii ruși în Ucraina, filmînd o lungă serie de viniete despre liniștea teribilă a unei regiuni confruntate zilnic cu moartea. Un veritabil film-gaură, Intercepted înlănțuie cratere, geamuri sparte, apartamente răvășite și poduri distruse, acumulînd, de fapt, neantul: un peisaj devastat, văduvit de aproape orice însuflețire, pe banda sonoră a căruia nu mai persistă, groaznic de căpos, decît zgomotul războiului, prin bombe și voci. Căci invenția filmului e să includă conversații interceptate de serviciile ucrainene cu soldați ruși care sună acasă, la mamă sau la nevastă. Departe de imaginarul clasic de război, Oksana Karpovych construiește astfel un film spectral, în care absența prelungită și urmele vizuale și vocale vin să incrimineze, cu metodă și fără senzaționalism, agresiunea rusă.

Rezultatul nu e nici pe departe atît de univoc pe cît s-ar crede. Dar asta nu face decît să acutizeze durerea pricinuită de această risipă a umanității, cu indivizi trimiși la luptă în numele unei fantasme personale de putere. Desigur, unii soldați sînt pur și simplu fanatici, se laudă cu actele lor josnice în plină impunitate. Alții, căzuți pradă îndoielilor, se trezesc remontați de femeile lor, încă și mai înverșunate. În fine, alte conversații, mai rare, descriu fără ocoliș tragedia, de ambele părți. Mult mai interesant sub aspectul sunetului, filmul stabilește această panoplie de reacții care servesc spre a da formă negînditului: ce părere au rușii direct implicați în această nebunie? Adesea, disperarea aproape nihilistă a oamenilor de pe front se ciocnește de triumfalismul celor de acasă. Nici nu e nevoie de mai mult pentru a înțelege adîncimea acestei propagande de stat, care acoperă dezastrul campaniei militare cu fardul unor biete victorii pro-patrie. În cele mai tulburătoare secvențe, luciditatea celor care, din teren, știu că merg spre moarte e îndeajuns pentru a deconspira tot absurdul grotesc și sîngeros în care a plonjat, de cîțiva ani încoace, acest colț de lume.

Victor Morozov este critic de film.