Cetatea inexistentă

Spunea Tucicide în Războiul peloponeziac că, dacă oamenii din viitor (viitorul lui) ar putea privi Atena şi Sparta golite de oameni, şi-ar face o idee greşită despre puterea, în realitate relativ egală, a celor două cetăţi care se confruntau. Sparta, oraş mic, fără monumente, cu populaţia locuind răspîndită în mediul rural, ar părea de două ori mai slabă politic şi militar decît era, în vreme ce acelaşi privitor ar judeca Atena, metropolă plină de monumente şi construcţii publice remarcabile, ca fiind măcar de două ori mai puternică. Ce ne învaţă această pătrunzătoare observaţie? Că între oraş şi cetate există o deosebire importantă şi care se păstrează chiar şi mult după dispariţia cetăţilor-stat de tip antic.

Cînd spunem „oraş”, ne gîndim de obicei numai la case, străzi, pieţe, poduri, bulevarde, muzee, monumente. Avem în vedere, de fapt, precum se gîndea Tucidide, oraşul golit de oameni. Dar înainte de a exista oraşul cu clădiri şi străzi, există „cetatea”: adică o comunitate – mai mare sau mai mică – de oameni. Cum trăiesc ei, ce doresc, ce visează, ce speră, ce aşteaptă, toate acestea înseamnă „cetatea”. „Oraşul”, chiar şi aşa, e nu numai un loc clădit, ci e şi un „stil”, un peisaj. Iar „Cetatea”, în mod paralel, înseamnă nu numai un număr de fiinţe omeneşti, ci şi o comunitate creatoare de stil și completînd peisajul.

„Cetatea” presupune, aşadar, o comunitate. Dar oare sînt – sau mai sînt – oraşele noastre comunităţi, şi nu doar simple aglomerări umane – cetăți și nu doar orașe? Uneori da, sau încă da, mai ales cele nu foarte mari, mai ales în Transilvania, unde spiritul occidental urban s-a implantat de sute de ani şi mai rezistă întrucîtva. Cu toate acestea, chiar şi acolo, şi mai ales în oraşele mari, comunitatea sau, dacă vreţi, „cetatea” pare să fie tot mai mult o amintire. Comunismul, cu doctrina lui brutală de urbanizare, a contribuit mult la aceasta. Lucrurile se ştiu. O populaţie rurală, destul de primitivă în mentalităţi şi fel de viaţă, a fost transplantată brusc la bloc, fără a avea răgazul să se adapteze. Copiii sau nepoţii acesteia sînt astăzi citadini, fără a fi apucat să devină cu adevărat „cetăţeni”. Rupţi de micile lor comunităţi rurale, acei oameni n-au reuşit să integreze „cetatea”, nici aceasta nu i-a integrat. Ea le-a rămas străină, un loc al nimănui, care poate fi pîngărit şi insultat după voie, fără remuşcări sau ezitări. Spaţiul public, creat de-a lungul timpului printr-un efort comun, e absent pentru aceşti strămutați care n-au păstrat din tradiţia rurală decît spiritul de clan, devenit în noile condiţii mentalitate de gaşcă. „Tranziţia” a desăvîrşit procesul creării de citadini necetăţeni. Ajutaţi să-şi uite responsabilităţile faţă de „cetate” sau trecîndu-le pe seama unor autorităţi corupte şi ineficiente, orășenii noștri non-cetățeni au la îndemînă mai ales înjurătura drept mijloc de revoltă. Altminteri, ei aleargă bezmetic prin oraș, se ciocnesc, se izbesc fără milă în autobuze şi tramvaie, se suduie reciproc. Consideră automobilul drept mijlocul principal de afirmare a personalității şi circulă cu el în aşa fel încît tot cartierul să-i cunoască şi să prindă teamă.

Probabil că o mare parte din problemele noastre politice generale – neîncrederea reciprocă, spiritul de clan, neglijarea intereselor generale, dificultatea cooperării, furia demolatoare, invidia în loc de emulaţie, orgoliul stupid în loc de ambiţie – se explică şi prin pierderea „cetăţii” în lumea românească. Lipsa de interes şi de participare a unei mari părţi a populaţiei la politic şi la procesele electorale, ori alegerea unor politicieni tot mai puțin „urbani” (în toate sensurile cuvîntului) nu formează decît pandantul politic al neglijenţei individuale faţă de mediul cetății şi faţă de interesele şi sentimentele celorlalţi. Cineva care evacuează pe geamurile deschise ale apartamentului sau ale maşinii o muzică asurzitoare, inoportunîndu-i pe vecini și pe trecători, e un om pentru care „cetatea” nu există și abia dacă există „orașul”. De ce s-ar duce el să voteze? Şi dacă se duce, n-ar vota el pentru cineva pe care-l simte asemănător cumva sieși?

Cît despre politicieni, ne-am făcut un obicei în a-i acuza pentru toate. Dar ei nu sînt decît noi înşine în oglinda societăţii. Iar aceasta e deformată şi reflectă monstruos propriile noastre defecte și fisuri. Și, în primul rînd, ea reflectă un gol: „cetatea” inexistentă.