Două mituri

Se cunoaște bine: toate societățile și culturile, vechi și noi, au mitul trecutului fericit. Fie că vorbim despre „vîrsta de aur” a grecilor, despre „era lui Saturn” a romanilor, despre mitul „paradisului pierdut” din civilizațiile Orientului Mijlociu ori de substitutele acestor mituri, pretutindeni întîlnim aceleași stereotipuri: mai demult, cîndva, lucrurile mergeau mai bine decît în zilele de azi, oamenii erau mai puternici, mai buni, moravurile mai pure; între timp, lucrurile au luat-o pe o pantă coborîtoare: ticăloșia s-a înmulțit, boli noi au început să bîntuie, ba chiar și pămîntul, cum scria Lucretius Carus, „a ostenit, ca o femeie după multe nașteri” și a devenit sterp, nemaidăruind roadele bogate de altădată. „Mundus senescit” („Lumea îmbătrînește“), se lamentau călugării medievali. Iar „zăpezile de mai an” ale lui Villon s-au tot topit și nu mai sînt, ca și iernile de altădată epuizate de încăzirea globală, și la fel s-au dus și frumoasele, și înțelepții din străvechime. Firește, acest sentiment melancolic atît de larg împărtășit al declinului n-are nimic (sau foarte puțin) de a face cu realitatea istorică. Uneori se întîmplă într-adevăr ca, sub unele aspecte, trecutul să fi fost mai bun decît prezentul, alteori e invers; dar mitul declinului persistă în ciuda realității și poate fi regăsit mereu, sub toate formele, uneori ridicole, cum este celebra „nostalgie” de la noi după tirania lui Ceaușescu.

În epocile premoderne, oamenii priveau resemnați acest aparent declin și așteptau împăcați „finalul reprezentației” ca pe ceva firesc. Dar în modernitate lucrurile se schimbă. Mitul persistă; în continuare, oamenii cred că trecutul a fost mai bun decît prezentul. Pe de altă parte, știu, fiindcă sînt învățați și li se arată că sub toate aspectele lumea de fapt progresează, că prezentul este superior trecutului și că viitorul va fi în mod necesar încă mai bun decît prezentul. Cunoașterea sporește, tehnologiile se perfecționează, comunicațiile devin tot mai rapide, speranța de viață crește, crește și avuția socială, societățile devin mai umane și așa mai departe. Astea sînt, în general, fapte. Dar concluzia, care deja ține de mit, ar fi că oamenii trebuie să fie mai fericiți azi decît au fost ieri și că mîine vor fi și mai fericiți. Aș zice că, dacă în cazul mitului declinului, realitatea era ocolită, în cazul mitului progresului realitatea este mult supraevaluată.

Probabil că unii au crezut că mitul progresului va înlocui, după un timp, mitul declinului. Cum să crezi sistematic că lumea o duce tot mai rău, cînd ea totuși o duce mereu mai bine? Or, substituția se pare că nu s-a întîmplat, sau s-a întîmplat într-o proporție prea redusă. În fapt, cele două mituri trăiesc împreună și se contrazic liber și nestingherit, ce-i drept, cu intensificări la unul sau la celălalt, după perioade și locuri. Omul modern este, așadar, în plină disonanță: pe de o parte, simte că pe vremuri era mai bine; pe de altă parte, știe că mai bine e azi. Știe, fiindcă i-o spun statisticile, politicienii, societatea, școala, media etc., dar n-o simte, fiindcă mitul declinului continuă să acționeze în subconștientul lui. Sau, deși simte că azi e mai rău, știe că n-ar trebui să fie așa. Atunci, de ce este așa totuși? Fiindcă, se gîndește, există forțe care împiedică să fie mai bine. Omul premodern privea declinul cu resemnare și înțelegere: era ordinea firească, voită de Dumnezeu, ca lumea și tot ce este în ea să-și epuizeze energiile. Omul modern se indignează: cineva îl frustrează de posibilitatea unui prezent mai bun și a unui viitor mai fericit. Simte, chiar și fără motiv real, că lumea se duce la vale – ceea ce nu răspunde așteptărilor și speranțelor, căci mitul progresului vrea să-l convingă că omenirea nu coboară, ci suie.

Rupți, împărțiți între aceste două mituri opuse, nu-i de mirare, așadar, că oamenii moderni sînt continuu neliniștiți, că se simt adesea frustrați, că nu-și găsesc echilibrul și direcția sau că merg în zigzag precum turmentații. Iar lumea și societatea li se par străine și de neînțeles. Și de asemenea, îi vedem mereu gata să găsească vinovați pentru ceea ce lor li se pare că sînt promisiunile neîmplinite de viitor și în același timp să venereze, în chip irațional, un trecut imaginar. Cred, în același timp, și că trecutul e întotdeauna mai bun, dar și că viitorul trebuie să fie mai bun. Consecința acestei contradicții de neînlăturat: detestă prezentul.