Despre sustenabilitate (I)

Sustenabilitatea este un concept pe cît de necesar, pe atît de complex. Așa de greu de înțeles și de adoptat încît a fost băgat într-o presă industrială care l-a aplatizat și l-a transformat într-un afiș, o pancartă pe care toată lumea o poartă la vedere ca să-și spele păcatele de mediu sau măcar să și le facă acceptabile. Raportul Brundtland nota cele opt fațete ale sustenabilității. Din 1987 și pînă astăzi, cele opt au devenit fie sute, în încercarea disperată de a le pierde urma celor mai greu de atins, fie doar trei, pentru a putea piti adînc, sub straturi și învelișuri derutante, adevăratele probleme.

Relativizarea discursului și dubla măsură transpun conceptul de sustenabilitate în sofisme inoperante, iar noul sistem al indulgențelor de mediu salvează poluatorii de la caterisiri și anateme. În acest peisaj confuz, în care nimeni nu ar renunța totuși la confortul personal pentru a salva urangutanii din Borneo, arhitectura se raportează la sustenabilitate printr-o acceptare senină a contrariilor, binecuvîntînd cu un surîs senil atît practicile sustenabile, cît și opusul lor. De aceea, discuția despre sustenabilitate trebuie începută cît mai curînd împreună cu studenții la Arhitectură, astfel încît conceptul să devină operant în sfera de valori a fiecăruia, înainte ca factori precum profitul, șomajul, insolvența și incapacitatea de plată să înceapă modularea valorilor de finalitate cu cele de randament.

Studenții sînt foarte inteligenți și preocupați în mod sincer de soarta bietei planete numite Pămînt, iar punctele lor de vedere referitoare la sustenabilitate, uneori naiv exprimate, dar mereu sincer și direct, merită împărtășite în rîndurile ce urmează.

„Micro-sustenabilitatea poate fi înțeleasă și pusă în aplicare ca o formă de respect generală, care vine la pachet cu conștientizarea că nu putem avea totul fără consecințe, chiar dacă ne considerăm în vîrful lanțului trofic. Paradoxul de a fi în vîrful lanțului trofic este că depindem de toate nivelurile de sub noi. Dacă baza cade, ne prăbușim odată cu ea. Sustenabilitatea nu este doar o alegere etică, ci o condiție a supraviețuirii pe termen lung. În final, nu putem funcționa fără bunăstarea diverselor ecosisteme și a biodiversității.

Ideile de echilibru și respect mă duc cu gîndul la sat și la o parafrazare a lui Lucian Blaga: «Sustenabilitatea s-a născut la sat». Reinterpretarea se referă la un timp cînd conceptul nu exista, cînd oamenii trăiau într-un echilibru mai apropiat de principiile sustenabilității, nu pentru că își propuneau acest lucru, ci pentru că resursele erau limitate și fiecare obiect avea valoare. Foloseau materialele locale, refoloseau, reparau în loc să arunce. Toate acestea reprezentau necesități, nu alegeri. Desigur, nu toate societățile tradiționale au fost perfect sustenabile, dar ritmul vieții și raportul dintre om și mediu erau mai echilibrate decît în prezent. Am trecut de la o societate bazată pe necesitate la una dominată de consum. Problema nu este progresul, ci lipsa echilibrului.” (Alexandra Cărămidă, anul al III-lea)

„Într-o epocă definită de o goană nesfîrșită după nou, arhitectura adaptivă devine o formă necesară a sustenabilității, o rescriere a relației omului cu materia și timpul. Sustenabilitatea autentică nu înseamnă doar utilizarea unor materiale ecologice sau reducerea emisiilor, ci și prelungirea ciclului de viață al structurilor existente, evitînd risipa imensă de energie și materie asociată demolării și reconstrucției. O clădire nu este un obiect perisabil, ci un depozit de resurse – materiale, culturale și simbolice – care pot fi revalorificate în mod inteligent. În loc să vedem arhitectura ca pe un proces liniar, în care fiecare generație șterge urmele celei precedente, putem adopta o viziune circulară, unde transformarea și adaptarea devin principalele forme de progres.

În acest sens, sustenabilitatea nu este doar o problemă de tehnologie, ci de mentalitate: o cultură care învață să valorifice ceea ce există deja va fi întotdeauna mai rezilientă decît una care consumă fără măsură. A refolosi o clădire înseamnă a recunoaște că sustenabilitatea reală nu înseamnă doar a construi «verde», ci a construi mai puțin și a folosi mai mult, transformînd orașele într-un model de echilibru și responsabilitate.” (Denisa Iamandi, anul al III-lea)

Ambele viziuni cu privire la sustenabilitate dovedesc o maturitate și o capacitate de analiză pătrunzătoare. Ele au în comun ideea de echilibru, ceea ce, intuitiv, nu poate fi decît corect. Mai mult, echilibrul ca manifestare a responsabilității ar trebui să dea de gîndit marilor arhitecți contemporani, starhitecților, așa cum sînt ei alintați în revistele cu coperți lucioase, atunci cînd proiectează „sustenabil” păduri așezate convenabil, și cu profituri garantate, pe gigantice punți betonate amplasate la mare înălțime, irigate prin țevi din fier cu certificat verde.

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.

Credit foto: Wikimedia Commons