Empatie, compasiune și solidaritate

În lista avantajelor și beneficiilor pe care le are democrația constituțională în comparație cu alte regimuri politice se află și înlocuirea luptei violente pentru putere, care s-a înfățișat deseori în forma războiului civil, cu o luptă simbolică, desfășurată mai întîi în alegerile libere, iar apoi în dezbaterile și deciziile parlamentare. Milioanele de victime ale războaielor civile, recurente într-o istorie de peste două milenii, constituie cea mai convingătoare justificare a unui regim politic în care moartea fizică a combatanților este înlocuită cu una simbolică. Valorile substanțiale care fundamentează democrația constituțională – cum sînt demnitatea, libertatea și siguranța persoanei – ar rămîne simple deziderate în absența funcționării corecte a acestei reguli care structurează procedurile electorale și pe cele parlamentare. Perturbarea acestei reguli procedurale se produce nu numai prin reîntoarcerea la violența fizică, ci și prin violențele de limbaj, prin utilizarea șantajului ca instrument de constrîngere morală, prin înlocuirea adevărului cu minciuna, printr-un arsenal bogat al mijloacelor de corupere a alegătorilor. Vicierea dezbaterilor și a procedurilor electorale a însoțit democrația constituțională de la nașterea acestui regim politic și pînă astăzi, ceea ce a impus căutarea unor soluții noi pentru a salva, măcar parțial, onestitatea competiției politice. Întîrzierea sau ineficiența soluțiilor de revigorare a acestor proceduri le diminuează credibilitatea și încurajează violența de limbaj, poartă deschisă către revenirea la violența fizică în lupta pentru putere. Degradarea procedurilor electorale și a celor parlamentare tulbură perspectiva asupra valorilor substanțiale care le întemeiază și pe care trebuie să le apere. Cînd combatanții pierd sensul demnității, libertății și siguranței persoanei, dispar cenzurile care împiedică violența. Consecințele imediate sînt radicalizarea poziției combatanților și atitudinile fanatice, care generează intoleranță reciprocă. Dacă aderența la regulile procedurale este posibilă printr-un demers rațional, cu argumente și contraargumente, valorile substanțiale generează aderență afectivă. Demnitatea, libertatea și siguranța persoanei sînt accesibile prin empatie, compasiune și solidaritate.

Dincolo de multele cauze ale crizei democrației constituționale există o rădăcină profundă: diminuarea empatiei, compasiunii și a solidarității. În lumea liberă, confruntările electorale din ultimii ani au dezvăluit mișcări și partide politice animate de intoleranță și de spirit de excludere, care folosesc libertățile oferite de democrația constituțională cu scopul ascuns sau declarat de a o distruge. Furia răzbunătoare a înlocuit empatia, compasiunea și solidaritatea. Ca moștenitoare a creștinismului, civilizația euro-atlantică are încă resurse pentru a redescoperi în straturile sale constitutive aceste sentimente. Ingeniozitatea gînditorilor și a oamenilor politici care au clădit regimul politic al democrației constituționale s-a hrănit din aceste sentimente. Mîlurile dezamăgirii și furtuna furiei răzbunătoare le pot tulbura, dar nu le pot distruge.

Recent, Republica a publicat o scrisoare a unei studente din Iași, Marieva Demetrescu, care justifică această încredere. Tulburată de valurile de ură care au inundat viața politică din România la sfîrșitul anului trecut și care persistă și în prezent, această tînără constată cu tristețe:  „(l)umea din jur pare să fi devenit o parodie grotescă, în care stridența a devenit normă, iar incultura – virtute. Toată piramida valorilor umane s-a răsturnat și lumea întreagă se clătina. Oamenii de valoare deveniseră nume ale urii de pe o listă neagră. Mi se furase țara de niște oameni care îi întorseseră spatele de mult și care acum o voiau înapoi…, de niște oameni nepăsători care nu știau nimic despre ea și despre ce a durut-o de cînd respiră, de niște oameni care ar fi vîndut-o nu pentru bani, ci pentru că nu știau să citească un contract de vînzare-cumpărare. Acești oameni spuneau că au trezit conștiința națională”.

Asemenea dezamăgire ar putea fi fatală pentru un om tînăr. Este nevoie de forță morală, nutrită din empatie, compasiune și solidaritate și pentru cei buni, și pentru cei răi, și pentru cei drepți, și pentru cei nedrepți, pentru că peste toți răsare același soare și cade aceeași ploaie. Mărturisirea din finalul scrisorii dovedește această forță morală: „Așa că rămîn. Rămîn, pentru că iubirea mea pentru țara asta nu e o flamă care se stinge la prima furtună. Rămîn, pentru că bunicii mei nu s-au clătinat nici cînd li s-au năruit speranțele. Rămîn, pentru că încă mai cred în oamenii tăcuți, în oamenii care citesc, care gîndesc, care luptă altfel – nu cu bîta, nu cu ura, ci cu idei, cu principii, cu o încăpățînare senină.

Și dacă nu mai găsesc România aceea în care am crescut, atunci o să o caut. Și dacă n-o găsesc nici atunci, atunci o să o clădesc din nou, așa cum știu eu, din cărți, din cuvinte, din tăceri care spun mai mult decît strigătele”.

Cît timp mai există tineri ca Marieva Demetrescu, nici o speranță nu este pierdută pentru România. Sînt încă posibile empatia, compasiunea și solidaritatea. Desigur, este vorba despre expresia sănătoasă a acestor sentimente, evitînd formele patologice despre care a scris Andrei Pleșu.

Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.