Navigăm, uneori fără cîrmă, printr-o abundență de resurse menite să ne facă să alegem mai bine. „10 pași spre…”, „Cîteva sfaturi pentru…”, „Cum să…”, cursuri și evenimente care vor să ne lumineze calea spre reușită. Primim sfaturi privind facultatea ori meseria pe care ne-am putea-o alege, felul în care să ne creștem copiii de îndată ce-i aducem pe lume (ba chiar și înainte), cum să ne îmbrăcăm, ce să mîncăm, ce e bine și ce nu să spunem sau cum să ne purtăm. Gura lumii este mereu prezentă și pregătită să articuleze o părere – și dacă o cerem, și dacă nu. Lipsa de toleranță a unora pentru diferențele de caracter, valori și preocupări, nevoia de a le impune și altora propriile norme (pentru că, altfel, se simt amenințați, lipsiți de validare și de însemnătate) erupe prin exclamații usturătoare și satisfăcute de genul „Ți-am spus eu că așa se va întîmpla!”, „Așa-ți trebuie dacă nu asculți!” ori „Ai ajuns la vorbele mele!”.
După cum am aflat din textele pe care le puteți parcurge în acest Dosar, cu vîrsta și în urma multor experiențe negative, învățăm să fim mai atenți cînd ne alegem mentorii, prietenii, persoanele cărora să le urmăm sfatul. Oameni care să împărtășească cu generozitate, dezinteresat, din cunoașterea lor într-un domeniu există poate mai puțini ca altădată, dar încă mai e nevoie de repere, încă se mai pot construi relații maestru-discipol, chiar dacă, în unele momente, cel din urmă nu este de acord cu unele dintre raportările mentorului. Cînd un profesor și un elev se sfătuiesc, stau la capetele a ceea ce Doru Căstăian numește „un arc plin de viaţă ȋntre două priviri legate prin podul invizibil al respiraţiilor”. Autoritatea dascălului întîlnește fragilitatea tînărului, iar cu diplomație și un pic de psihologie informația și, totodată, indicația ajung la destinație. În politică, există încă prejudecata colectivă tipic românească potrivit căreia de blamat pentru greșelile liderului sînt cei din jurul său, deși, în spatele ușilor închise, relația acestuia cu sfătuitorii pe care el însuși și i-a ales este cu totul alta.
Ancheta în care oameni cu diverse profesii și preocupări au răspuns onest la întrebarea „Ce sfat, primit în trecut, vă pare rău acum că nu l-ați urmat?” este o dovadă că, la maturitate, împărtășim cam aceleași regrete – i-am pus pe alții pe primul loc, n-am avut răbdare, n-am știut să ascultăm, să renunțăm, să plecăm la timp, să urcăm în trenuri. Este însă un atribuit al tinerilor nesocotirea sfaturilor, convingerea că știu mai bine ca predecesorii cum să ia viața în piept. Iar ei trebuie lăsați să-și ardă singuri iluzia asta, de la un capăt la celălalt, pentru a putea merge înainte.
.jpg)
.jpg)
.jpg)