În timpul celor două mandate și jumătate ale președintelui Ion Iliescu, România avea un reper clar în politica externă: Statele Unite. Unul dintre puținii politicieni experimentați ai acelor vremuri, Iliescu își baza probabil acțiunea externă pe răspunsul la întrebarea „Unde sînt armele?”. Întrebarea asta e valabilă și astăzi, răspunsul e același, însă contextul e un pic diferit. În anii ’90, România era asemeni unui copil dintr-un orfelinat ale cărui porți se deschiseseră brusc, iar îngrijitorii fugiseră. Dezorientată, confuză și incapabilă să relaționeze cu exteriorul, țara a avut nevoie de ani de zile pentru a putea funcționa în libertate. Astăzi, membră a NATO și UE, într-o stare infinit mai bună, am putea presupune că România are instrumentele pentru a naviga inteligent într-o lume cel puțin la fel de complexă ca aceea de la finalul Războiului Rece.
Teoretic, așa e. În practică, la București avem un guvern condus de un scamator ale cărui trucuri penibile încep să provoace pagube reale. Știți despre ce e vorba: păcălit probabil de cineva care i-a expus o logică de colțul blocului, premierul Marcel Ciolacu a trimis în America un domn cu biografie dubioasă, mandat imprecis și opinii clar divergente de cele oficiale ale Guvernului român, în speranța că va obține un firman de confirmare de la Înalta Poartă pe care să îl fluture mîndru pe la televiziunile prietene. Nu e clar ce a făcut domnul acela în Statele Unite, dar e evident că a reușit să pună Guvernul român într-o situație incredibil de jenantă cînd, într-un interviu la Digi24, a început să peroreze senin despre cum ar trebui Guvernul să ignore Europa (cu o mențiune specială pentru Franța) ca strategie de captare a bunăvoinței americane.
Probabil că nu e nevoie să amintesc aici că dinspre Statele Unite nu a venit nici un mesaj de încurajare pentru Marcel Ciolacu. A venit unul dinspre Marcel Ciolacu, însă. Speriat de reacția publică și, probabil, de cea privată venită dinspre partenerii europeni, premierul a comis o delimitare ambiguă de personajul pe care cu doar cîteva zile în urmă îl desemna drept „emisar” personal pe lîngă administrația Trump. Tîrziu, și Guvernul a exprimat o poziție oficială, explicînd sec că prioritățile de politică externă ale României nu s-au schimbat. Fie și numai pentru această gafă, mai gravă și infinit mai puțin amuzantă decît pozele de chelner ghiduș ale lui Liviu Dragnea din debutul primului mandat Trump, Marcel Ciolacu ar trebui să plece de la Guvern. Ar mai fi și alte motive, însă asupra lor am insistat în trecut.
Primul care ar trebui să îi ceară plecarea ar trebui să fie președintele interimar. Dl Bolojan a fost vizat direct și absolut nepoliticos de remarcile emisarului american al premierului. Zice așa dl Dragoș Sprînceană: „Exact ce am spus administrației americane am spus-o și domnului Ciolacu: administrația americană trebuie să înțeleagă, să ignore un pic mesajele României, pro-Ucraina și pro-Franța, deoarece avem un președinte interimar care nu va mai conta într-o lună sau o lună și jumătate”. Altfel spus, Ilie Bolojan e un fel de inconvenient temporar de care se va scăpa repede, iar axa anti-europeană Ciolacu-Trump va putea să se afișeze în deplina-i splendoare.
Pe Bolojan funcția și demnitatea îl obligau să reacționeze imediat și ferm. A preferat să tacă complice, iar complicitatea asta seamănă tot mai mult cu lașitatea. Insist asupra acestui detaliu pentru că, deși continuă să primească omagii de prin diverse colțuri, dl Bolojan insistă să îi ridiculizeze pe suporterii săi refuzînd să facă orice ar putea să-l deranjeze pe partenerul său Marcel Ciolacu. Așa a făcut cînd, în calitate de lider PNL, l-a acceptat pe Ciolacu premier din nou după alegeri, ignorînd rolul președintelui PSD în dezastrul de la finalul anului trecut, așa a făcut cînd, de teama unei ruperi a coaliției, a refuzat să își asume curajos o candidatură la președinție, așa face și azi, cînd se lasă umilit în direct și la ora de vîrf de un proxy de-al premierului.
Știu că sînt mulți oameni care își pun speranțele în Ilie Bolojan. Însă inteligența sa politică pare a fi mai degrabă derivată din tăceri sobre decît din orice altceva. Asta poate funcționa o vreme și a funcționat. Însă în momente în care de la un lider se așteaptă leadership (adecvare, inspirație, influență și siguranță), dl Bolojan nu dă dovadă de așa ceva. Strategia sa pare derivată din proverbul acela chinezesc cu omul care stă pe malul rîului așteptînd să treacă la vale cadavrele dușmanilor. Poate vor trece la un moment dat, dar cu ce ne ajută asta pe noi?
Președinte interimar sau președinte al Senatului și, poate, președinte al PNL după alegeri, veșnica speranță Ilie Bolojan țopăie încruntată printre funcții de ceva vreme. Un fel de frate mai puțin celebru al lui Luigi și Mario care pare că nu a înțeles niciodată regulile jocului.
Teodor Tiță este gazda podcast‑ului În Centru pe care îl puteți asculta pe oricare dintre platformele de distribuție (Apple, Spotify, Google etc.): https://open.spotify.com/show/5jSN6amOtenIsHn23aoOLQ
.jpg)
.jpg)
.jpg)
