După căderea Zidului Berlinului în 1989 și cu aproape un an înainte de prăbușirea Uniunii Sovietice la sfîrșitul anului 1991, președintele american George H.W. Bush a proclamat o „nouă ordine mondială”. Acum, la doar două luni de la începutul celui de-al doilea mandat al lui Donald Trump, Kaja Kallas, șefa diplomației Uniunii Europene, a declarat că „ordinea internațională trece prin schimbări de o amploare nemaiîntîlnită din 1945”. Dar ce înseamnă „ordine mondială” și cum este ea menținută sau perturbată?
În limbajul cotidian, ordinea se referă la un aranjament stabil de elemente, funcții sau relații. Astfel, în materie de afaceri interne, vorbim despre o „societate ordonată” și despre guvernul ei. Dar în afacerile internaționale nu există un guvern supraordonat. Avînd în vedere că acordurile dintre state sînt mereu supuse schimbării, lumea este, într-un anumit sens, „anarhică”.
Și totuși, anarhia nu e totuna cu haosul. Ordinea este o chestiune de grad: variază în timp. În afacerile interne, o formă de organizare stabilă poate persista în pofida unui anumit grad de violență necontrolată. La urma urmei, criminalitatea violentă organizată și neorganizată rămîne o realitate cotidiană în majoritatea țărilor. Dar atunci cînd violența atinge un nivel prea ridicat, aceasta este considerată un indiciu al unui „stat eșuat”. Chiar dacă, bunăoară, Somalia are o limbă și o etnie comună, țara a fost mult timp un teatru de luptă între clanuri, iar guvernul „național” din Mogadishu nu are prea multă autoritate în afara capitalei.
Sociologul german Max Weber a formulat celebra definiție a statului modern ca instituție politică ce deține monopolul utilizării legitime a forței. Dar înțelegerea noastră a autorității legitime se bazează pe idei și norme care se pot schimba. Astfel, o ordine legitimă rezultă din raționamente cu privire la forța normelor, dar și din simple descrieri cu privire la cantitatea și la natura violenței din interiorul unui stat.
În ceea ce privește ordinea mondială, putem măsura atît schimbările în materie de distribuție a puterii și a resurselor, cît și fluctuațiile gradului de respectare a normelor care stabilesc legitimitatea. Putem măsura, de asemenea, frecvența și intensitatea conflictelor violente.
O distribuție stabilă a puterii între state implică adesea războaie care determină echilibrul perceput al puterii. Dar opiniile cu privire la legitimitatea războiului au evoluat de-a lungul timpului. De exemplu, în Europa secolului al XVIII-lea, atunci cînd regele Frederic al II-lea cel Mare al Prusiei voia să ia de la Austria vecină provincia Silezia, el pur și simplu o lua. Însă după cel de-al Doilea Război Mondial, statele au creat Organizația Națiunilor Unite, care a definit drept legitime doar războaiele de autoapărare (cu excepția cazului în care Consiliul de Securitate decide altfel).
Atunci cînd președintele rus Vladimir Putin a invadat Ucraina și a ocupat teritoriul acesteia, el a susținut că a acționat în legitimă apărare împotriva expansiunii spre est a NATO. Dar majoritatea membrilor ONU au votat pentru condamnarea acțiunilor sale, iar țările care nu au făcut-o – precum China, Coreea de Nord și Iranul – urmăresc, la fel ca Putin, să contrabalanseze puterea americană.
Chiar dacă statele pot depune plîngeri unele împotriva altora în cadrul instanțelor internaționale, aceste tribunale nu au capacitatea de a impune deciziile pe care le iau. În mod similar, deși Consiliul de Securitate al ONU poate autoriza statele să impună măsuri de securitate colectivă, acest lucru nu s-a întîmplat prea des. Cei cinci membri permanenți (Marea Britanie, China, Franța, Rusia și Statele Unite) dispun fiecare de un drept de veto și nu vor să riște un război major. Dreptul de veto funcționează ca o siguranță sau ca un întrerupător al unui sistem electric: este mai bine să se stingă lumina decît să ardă casa.
În plus, o ordine mondială poate deveni mai puternică sau mai slabă în funcție de schimbările tehnologice care modifică distribuția puterii militare și economice, în funcție de schimbările sociale și politice interne care modifică politica externă a unui stat major sau în funcție de forțele transnaționale, precum ideile sau mișcările revoluționare, care se pot răspîndi dincolo de controlul guvernelor și pot modifica percepția publică asupra legitimității ordinii dominante.
De exemplu, după Pacea de la Westfalia din 1648, care a pus capăt războaielor religioase europene, principiul suveranității statale a devenit o parte inseparabilă a ordinii mondiale normative. Dar, pe lîngă modificările principiilor de legitimitate, există și modificări în distribuția resurselor de putere. În perioada Primului Război Mondial, SUA deveniseră cea mai mare economie a lumii, ceea ce le-a permis să decidă rezultatul războiului prin intervenție militară. Chiar dacă președintele american Woodrow Wilson a încercat să schimbe ordinea normativă prin intermediul Ligii Națiunilor, politica internă a SUA a împins țara spre izolaționism, ceea ce a permis puterilor Axei să încerce să își impună propria ordine în anii 1930.
După cel de-al Doilea Război Mondial, SUA reprezentau jumătate din economia mondială, dar puterea militară americană era echilibrată de Uniunea Sovietică, iar puterea normativă a ONU era slabă. Odată cu prăbușirea Uniunii Sovietice în 1991, SUA s-au bucurat de un scurt „moment unipolar”, folosit doar pentru a se extinde excesiv în Orientul Mijlociu; în același timp, Statele Unite au permis ca o proastă gestionare financiară să culmineze cu criza economică din 2008. Crezînd că SUA sînt în declin, Rusia și China și-au schimbat propriile politici. Putin a ordonat invadarea Georgiei vecine, iar China a înlocuit politica externă prudentă a lui Deng Xiaoping cu o abordare mai ofensivă. Între timp, creșterea economică robustă a Chinei i-a permis să reducă decalajul de putere față de America.
Raportat la China, puterea americană s-a diminuat, dar ponderea sa în economia mondială a rămas la aproximativ 25%. Atîta vreme cît SUA vor menține alianțe puternice cu Japonia și Europa, acestea vor reprezenta împreună mai mult de jumătate din economia globală, față de numai 20% cît însumează China și Rusia.
Va menține oare administrația Trump această sursă inegalabilă a trăiniciei puterii americane sau are dreptate Kallas, cînd spune că ne aflăm la un moment de cotitură? Anii 1945, 1991 și 2008 au fost și ei puncte de cotitură. Dacă viitorii istorici vor adăuga anul 2025 pe această listă va depinde de politica SUA – o rană autoprovocată – și nu de vreo ineluctabilă evoluție pe termen lung.
Joseph S. Nye, Jr., profesor emerit al Universității Harvard, este fost secretar adjunct al Apărării al SUA și autor al volumului de memorii A Life in the American Century (Polity Press, 2024).
Copyright: Project Syndicate, 2025
www.project-syndicate-org
traducere de Matei PLEŞU
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
.jpg)
.jpg)
