Evadări

● Andrei Mocuța (coord.), Ecouri din pădurea întunecată: evadări în Twin Peaks. Antologie de poezie română contemporană, Tracus Arte, 2024.

De ceva vreme intenționez să scriu despre ideea de antologie, respectiv despre cea de volum colectiv. Dar nu așa, la modul abstract, ci prin raportare la anumite realizări literare care să fie mai mult decît notabile. Acest prilej mi se oferă acum datorită apariției a două cărți foarte bune, prima, Ecouri din pădurea întunecată: evadări în Twin Peaks, coordonator Andrei Mocuța, a doua, Antologeek. Către tine, cel de peste 2000 de ani. O privire poetică asupra subculturilor urbane și nu numai, coordonator (sau selecționer, după cum apare pe copertă) Andrei Zbîrnea.

Înainte de a purcede la analiza propriu-zisă a cărților, aș vrea să lămurim un lucru, anume diferența dintre ceea ce desemnează termenul de antologie și ceea ce reprezintă volumul colectiv. Diferențele sînt adesea ignorate și termenii par a numi unul și același lucru, funcționînd, deci, ca sinonime. Pe mine această distincție mă interesează pentru că ea îmi orientează și îmi structurează interpretarea. Nu e pendanterie, nu e moft. Antologia e ceva a posteriori, e o selecție din ceva preexistent, pe baza exigențelor valorice, tematice, ideologice ale antologatorului. Volumul colectiv, chiar și atunci cînd are un inițiator sau un coordonator, ține de participarea efectivă a autorilor la proiectul respectiv. Indiferent dacă au un caracter experimental sau dacă autorii scriu „la temă”, conferind concretețe unui concept propus de coordonator, volumele colective țin de simultaneitate, de participativitate. Autorii explorează fațetele unuia și aceluiași proiect.

Ecouri din pădurea întunecată: evadări în Twin Peaks urmărește cumva structura serialului, prin multiple interferențe ce urmăresc aspecte ce țin de observarea unor detalii fine și, din acest motiv, deosebit de ofertante poetic. Ca să fac o mărturisire, pot spune că primul meu contact cu poezia modernă a fost prin intermediul propriei mele încercări de a evada din această „selva oscura”. Garmonbozia e un concept util lui Lynch & Frost pentru exprimarea durerii și a suferinței. Răul își poate perpetua existența doar prin frica și durerea celor ajunși să fie victime. Poeziile din secțiunea ce poartă titlul „Garmonbozia“, semnate de Livia Ștefan, Romulus Bucur, Teodora Coman, Ovidiu Baron, Cosmin Perța, Alin Ioan, Gheorghe Mocuța, Simona Constantinovici, Florin Hălălău și Lucia Cuciureanu răspund într-o oarecare măsură ilustrării conceptului menționat mai sus.

Din punct de vedere valoric, secțiunea se bazează pe textele Liviei Ștefan (preluate din Thanato Hotel), ale Teodorei Coman, Ovidiu Baron și Cosmin Perța. Nu mă lansez deocamdată în nici un demers interpretativ. Spun doar că exprimarea acestei suferințe nu se realizează prin obișnuitele recuzite ale durerii, ci fiecare dintre autorii menționați reușește să extragă din poetica cinematografică a lui Lynch exact cît trebuie ca să nu avem de-a face cu reduplicări sau ilustrări ale unor elemente din serial. Cea de-a doua secțiune, „Blue Rose“, induce acea senzație de rupere a realului, nu neapărat prin fenomene supranaturale, dar nu mă refer la acelea clișeizate, ci la unele ceva mai terestre, dar imposibile din punct de vedere biologic. Textele semnate de Robert Șerban, Oana Cătălina Ninu, Andrei Dósa, Cătălina Bălan, Ionuț Cheran, Teodora Vasilescu, Constantin Buduleci, Savu Popa, Răzvan Țupa și Andrei Zbîrnea sînt în marea lor majoritate preluări din cărțile anterioare ale autorilor. Altele se potrivesc într-o oarece măsură cu atmosfera din serial, rămînînd totuși exterioare mizei centrale a proiectului lui Andrei Mocuța. Doar unele versuri semnate de Ionuț Cheran, Andrei Dósa, Savu Popa și Andrei Zbîrnea sînt compatibile cu acea intensitate manifestată în textele primei secțiuni.

„Wisteria“ – floarea de glicină, o plantă cu aspect haotic, compatibil cu narativa serialului, cu toate că termenul ca atare nu apare explicit în Twin Peaks. Din documentarea pe care am făcut-o pentru scrierea acestui articol ar rezulta că proiectul cunoscut sub numele de cod Wisteria, redenumit ulterior Unrecorded nights, pare mai degrabă o diversiune pusă la cale de genialul regizor, recunoscut pentru modul în care știe să se joace cu percepția publicului, fără a rămîne totuși în zona unor simple gratuități.

Această ultimă secțiune mi se pare cea mai slabă din punct de vedere valoric, salvată doar de textele Anei Săndulescu, Nicoletei Șimon, ale lui Cristian Vicol și Andrei Mocuța. În ciuda inegalităților existente – o diferență valorică prea mare dintre prima secțiune și celelalte două –, proiectul acestei cărți mi-a plăcut deosebit de mult, fiind ofertant din mai multe puncte de vedere. Andrei Mocuța reușește să demonstreze că poezia poate căpăta mereu noi valențe și tipuri de expresivitate, chiar și atunci cînd nu e lăsată liberă, cînd este circumscrisă unui teme precise.

● Andrei Zbîrnea (coord.), Antologeek. Către tine, cel de peste 2000 de ani. O privire poetică asupra subculturilor urbane și nu numai, Editura pentru Artă și Literatură, 2024.

Antologeek. Către tine, cel de peste 2000 de ani. O privire poetică asupra subculturilor urbane și nu numai are ca punct de plecare un concept ce evită prin el însuși marile teme ale literaturii, asumînd programatic subcultura, aș adăuga contracultura – deși termenul nu apare explicit –, cu scopul de a demonstra că se poate scrie poezie pornind de la teme mult mai relaxate decît cele la care sîntem obișnuiți să ne raportăm.

Structurat pe trei secțiuni, „Unlocking the Wizard Tower“, „Procesul de învățare al mașinii a ajuns atît de departe“ și „Fără leziuni acute semnificative“, volumul reunește treizeci și doi de autori foarte diferiți ca formulă poetică și care provin din generații diferite. „O parte dintre respondenţii acelui sondaj se regăsesc şi în Antologeek, pentru că mi‑am dorit să îi văd printr‑un arc peste timp şi pe canapea, relaxaţi, după o zi de muncă, odihnindu‑şi creierul la Insula iubirii sau descoperind comori nepreţuite din zona anime sau de neuroştiinţe. Asta poate fi una dintre abordări. Mai sînt şi altele, fiecare dintre cei treizeci şi doi de autori incluşi aici putînd avea propria definiţie a termenului geek” – care provine din limba engleză și a cărui evoluție semantică – redată în prefața amintită – e ea însăși ofertantă poetic.

Sigur, relaxarea asta despre care vorbește Andrei Zbîrnea în prefață ne face pe noi, cititorii, să intuim că aceasta presupune și încrîncenarea, și agitația de dinainte. Eu, unul, nu m-aș putea uita la Insula iubirii decît privind în gol în direcția televizorului, dar asta e cu totul altă poveste. Dar să vedem cum anume răspund autorii volumului colectiv la acest deziderat ce se desparte de acea gravitate mainstream resimțită ca sufocantă sau lipsită/golită de autenticitate.

Cei treizeci și doi de autori sînt: Vlad Alui Gheorghe, Ovidiu Baron, Elena Bălășanu, Teodor Bindiu, Ramona Boldizsar, Anca-Ioana Cîdă, Ion-Valentin Ceaușescu, Andrei Codrescu, Silviu Gongonea, repartizați de coordonator în „Unlocking the Wizard Tower“, prima secțiune a cărții, urmați de Teodora Coman, Mina Decu, Alin Dimache, Andrei Dósa, Vlad Drăgoi, Alina Dumitrescu, Ferenc André, Cristian Gălăţanu, Romina Hamzeu, Alexandru‑Codruţ Ivaşcu și Daria Maruseac, încadrați în capitolul „Procesul de învăţare al maşinii a ajuns atît de departe“ și care îi precedă pe cei din cea de-a treia secțiune, „Fără leziuni acute semnificative“, care-i reunește pe Cătălina Matei, Mihók Tamás, Andrei Mocuța, Emilia Nedelcoff, Laura Francisca Pavel, Bogdan-Alexandru Petcu, Miruna Romanciuc, Ana Săndulescu, Cătălin-Mihai Ștefan, Răzvan Țupa și Ioana Vintilă.

Legăturile dintre conceptul acestui volum colectiv și poemele ca atare îmi par, cu unele excepții, cam puse cu mîna, dincolo de acel alibi că la nivel metaforic totul poate intra în relație cu orice. Relativ puține texte au reușit să mă conducă spre acel univers în care lejeritatea, derizoriul asumat, chiar căutat și autoridiculizarea ca modalitate de denunțare a histrionismului gratuit să mă țină captiv și să nu-mi doresc evadarea. Am citit însă poeme foarte bune, în care se simt, dincolo de toate măștile carnavalești trecute prin toate update-urile, acel frison al singurătății și acea liniște a epuizării, acea nevoie aproape compulsivă de abatere a atenției de la propriile persoane, identități, individualități ce poate însemna, de la caz la caz, ascundere, autoprotecție sau diversiune. Poezie autentică, chiar și atunci cînd îți propui să faci contrapoezie.

De fapt, cred că știm cu toții că reușim cel mai bine ceva atunci cînd suprimăm acele mize mult prea înalte. Din acest punct de vedere, mission completed (dacă tot s-a vorbit despre anime-uri și jocuri video): „uneori, în faţa oglinzii, observ cum / reflexia mea întîrzie o fracţiune de secundă. / Task după task, / bifă după bifă, / am văzut aceleaşi scene la nesfîrşit, / mă desfăşor la comandă, / mîine mă voi trezi la aceeaşi oră, / o să urmez aceleaşi rutine, / pentru că asta fac. Asta sînt – un acrobat care dansează pe un / fir invizibil, unde conştiinţa se zbate să iasă la suprafaţă, / dar rămîne captivă, în bucla nesfîrşită a codului. / Sînt doar un avatar în jocul altcuiva” (Ana Săndulescu).

Antologeek este dovada clară că în poezie, în artă în general, nu există teme derizorii și că emoția se poate genera nu doar prin autosimilaritate, atunci cînd partea se poate substitui întregului, ci și prin tot felul de „imixtiuni” venite din exteriorul bulei noastre, care, de multe ori, se dovedește sufocantă. Totul ține de acea negociere dintre orizontul de așteptare și ceea ce îl contrazice flagrant. Acest aspect cade în sarcina fiecărui autor în parte, în funcție de valoarea textelor lor. Antologeek conține poeme foarte bune scrise de autori precum Vlad Alui Gheorghe, Ovidiu Baron (din nou), Ioana Vintilă, Mina Decu, Emilia Nedelcoff, Cătălin-Mihai Ștefan și Bogdan-Alexandru Petcu.

Între Ecouri din pădurea întunecată: evadări în Twin Peaks și Antologeek există multe puncte comune, dincolo de faptul că ambele sînt volume colective. Unii dintre cei mai buni autori fac parte din ambele proiecte. Dar mai presus de toate, ambele sînt evadări în, nu din. Selva oscura e spațiul în care trebuie să pășești pentru a putea evada, tot așa cum a te abandona unor scenarii alternative vieții de zi cu zi e o dovadă a faptului că ficțiunea e o alegere mult mai potrivită și mai adecvată pentru a-ți expune convingător un anumit adevăr despre tine.

Șerban Axinte este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Scrîșnetul dinților, ediția a doua, revăzută și adăugită, Editura Cartier, 2024.