Anul 2024: Poezia

În poezia publicată în anul 2024 se pot detecta cîteva linii de forță. Aș menționa în primul rînd apariția Zonei de surescitare, volumul care încheie trilogia publicată de Laura Francisca Pavel la OMG în ani consecutivi. Cum am scris deja despre această carte în revista de față, nu mai intru în amănunte. La aceeași editură au mai apărut titluri demne de semnalat, precum Ultima familie tradițională (Andrei Dósa), Ca într-o povestire de Carver (Mihai Duțescu), Sutta (Florentin Popa) și, mai ales, Extincție (Dmitri Miticov). Aceasta este zona în care poezia își caută noi modalități de expresie, forțînd sau extinzînd de multe ori limitele limbajului poetic.

Din ce a apărut la Casa de editură Max Blecher se detașează valoric volumele publicate de Rita Chirian (Medusa), Mihók Tamás (Aes alienum) și Ștefan Manasia (Sursele obscure), cărora li se adaugă debutul, echilibrat și matur, al lui Iustin Butnariuc (Zîmbim, radiația nu s-a stins).

Editura Cartier a publicat poezie din abundență. Au apărut de-a lungul întregului an cărți foarte bune, dintre care le amintesc pe următoarele: Mina Decu, Tagliatelli allegro; Péter Démeny, Scrisoare din savană, Sorin Despot, Politici de confidențialitate, Robert Șerban, Aproape nimic sigur, Emanuel Guralivu, În zori ca după un sfîrșit de lume, Dan Sociu, Nord și Sorina Rîndașu, Regatul disfuncției. Despre cărțile apărute la Prut am scris deja un articol consistent acum cîteva luni, dar pentru ca tabloul să fie complet nu am cum să nu amintesc apariția volumului Doamne al lui Dumitru Crudu, una dintre cele mai bune și de impact cărți ale anului 2024, în legătură cu care mă voi pronunța într-un alt articol.

Editura Paralela 45 anunță odată cu publicarea cărții Ștefaniei Mihalache, Sînt liniștită, mi-e frică, cu ilustrații de Laurențiu Midvichi, o colecție nouă coordonată de Diana Iepure, „Metamorfoze”, care își propune să arate modalitățile prin care poezia și alte forme de artă contemporană se pot influența reciproc.

La Editura Vinea a apărut volumul Cioplitorul de măști semnat de Mihail Gălățanu și Nicolae Tzone, iar la Vellant, Ma-ma de Tudor Crețu.

Aș mai semnala apariția unor cărți bune apărute la edituri care nu s-au axat pe poezie în mod consistent în ultima vreme: Mici insule fără verdeață (Vlad Alui Gheorghe), Tracus Arte; Spune-mi unde să apăs mai tare (Ramona Boldiszar), Cartex; Kerouac Blues (Gabriel Chiriac) și Nu există un loc unde să fugi (Liviu Antonesei), Junimea; Liniștea de a doua zi (Romeo Aurelian Ilie), Charmide,s și Vedere din Uman (Mugur Grosu).

La Casa de Pariuri Literare au apărut: Ce treabă are Gutenberg (Ohara Donovetsky) și Nimic mai fragil decît creșterea (Angelica Stan), iar la Vellant, Cartușeria (Dan Mircea Cipariu) și Fată întîlnește instituție (Ioana Iuna Șerban).

Cîteva alegeri

Ca în fiecare an, voi alege cîteva cărți despre care să discut aici mai pe larg. Acestea reprezintă preferințele mele dintre acele titluri despre care nu m-am exprimat deja.

La capitolul debuturi, Iustin Butnariuc propune, cu Zîmbim, radiația nu s-a stins (Casa de editură Max Blecher), o carte în care textele, așadar tensiunile, se echilibrează între ele. Există un strat intimist, familial, căruia i se adaugă altele menite să amplifice dramatismul ce provine în principal dintr-o conștientizare acută a neputinței de a evada dintr-o anumită schemă prestabilită: „n-avea cum să știe / că după optzeci de ani / se va trezi din nou la spital / înconjurat de medici și studenți curioși / dornici să vadă cicatricea hidoasă / adevărul e că sub această plagă / s-a cusut un mare secret – / știința și războiul sînt conectate / cînd una înaintează, cealaltă se bucură / sînt două vase comunicante / pline de betadină și cianură” („Mura stricată”). În carte  există versuri cu adevărat memorabile, nu doar ca formulare, ci și datorită modului în care intensifică realitatea. De exemplu, „doar cei care trăiesc pe viu moartea / vor fi ascultați”. Iustin Butnariuc encatenează percepții pentru ca mai apoi să le spulbere linearitatea. Asumarea unei istorii străine de el însuși conferă mai multă substanță și chiar autoritate discursului său poetic.

(Din această retrospectivă nu poate lipsi debutul postum al lui Alexandru Constantin Popescu, a cărui carte, Iluzia Popescu, Junimea, este, din punctul meu de vedere, una dintre cele mai bune cărți de poezie apărute în ultimii ani, dincolo de tragismul contextual.)

Ștefan Manasia rămîne prin Sursele obscure (Casa de editură Max Blecher) la aceeași strategie de poetizare, pornind de la micile observații de natură științifică din zona biologiei care capătă conotații suplimentare prin raportare la social, la acel social care abrutizează sau nivelează spiritele. Realitatea este și contemplație printr-un filtru de natură șamanică, dar și revoltă mută, delir autosuprimat din necesități etice. Trimiterile de natură geopolitică apar în contexte discursive ce înglobează tot felul de aluviuni care să reprezinte ele însele deschideri spre altceva. Unele texte seamănă cu niște sentințe eco afirmate și reafirmate parcă în rafală. Problemele rasiale și destinul unor specii conferă cărții acea dimensiune gravă, chiar radicală în ton, fără a se limita însă la simpla expulzare a unor teze și / sau ideologeme: „Ce mai faceți? / Emitem energie neagră, / Fabricăm zăpadă artificială. / Ce mai faceți? / Drenăm fluvii, exportăm moarte. / Ce mai faceți? / Ridicăm turnuri de evacuare, / Ascensoare spațiale, hoteluri, / Ca niște penisuri lungi de trei kilometri. / Ce să facem? / Plastifiem universuri, / Panotăm antropocenul, / metisăm regnuri. / În fuziunea luminoasă, / Pe arcadele stației, / Proliferăm ca iedera” („Panotăm antropocenul”). Referințele lui Manasia nu se limitează la lumea biologică, ci există o întreagă „bibliografie” din care nu lipsesc cele din lumea filmului (SF, cu precădere), a muzicii (de unde preia și o ritmicitate sacadată), toate acestea prinse într-o narațiune deloc ambiguă.

Rita Chirian face un pariu riscant prin Medusa (Casa de editură Max Blecher), pariu pe care, însă, poezia ei îl cîștigă. Anume, explorarea unor surse mitologice. Riscul ar fi constat în încercarea de transpunere a acestei simbolistici în cheia realului imediat și intim. Ceea ce reușește poeta e însă mult peste o ilustrare a mitului medusei, atingînd prin textele ei acea intensitate care provine în același timp și din acumulare, și din explozie/implozie spontană. Poezia Ritei Chirian nu permite nici un sunet fals, nici o concesie făcută unei lecturi liniare, nici o digresiune fără funcție clară. Torentul înglobează amintiri despre o viață trăită dincolo de limitele (auto)admise, despre un corp înțeles retrospectiv ca fiind un obiect al experimentului, toate acestea alimentînd o revoltă matură, „argumentată” prin tot felul de hinturi ce intertextualizează cu tabloul general.

Medusa este o carte a încercărilor de ieșire din autosimilaritatea istoriei și a percepției femeii în societate: „pentru voi / s-au născocit manevre igienice și rugăciuni de iertare, / din vreme în vreme, / cîte un vis amfibie din care te trezești / cu gura cleioasă, / cu sexul umed de scîrbă și ură, / cu oase ușoare în palmă, / toată: sutien, ceas, bătături, / pentru voi, marșuri de glorie reproductivă / [...] îmbracă-te, lasă foarfecele deoparte, lasă realitatea / să-și depună icrele-n tine, / vîrtejul de sînge peste arșița pustei este frumusețe / și violență / piaptănă-ți părul, colorează un ochi și obrazul, pune / deoparte intrusul, / capul unei armate abia antropomorfe, lustruită de fiare / și gresii” („Rușine”). Fără a orbita în jurul obsesiei autoperceptive, Rita Chirian găsește coerența acelor elemente vag autobiografice prin identificarea acestora cu un principiu general de funcționare a realității, cu toate clișeele reproductive ale acesteia.

În poezia publicată în anul 2024 se pot detecta cîteva linii de forță. Aș menționa în primul rînd apariția Zonei de surescitare, volumul care încheie trilogia publicată de Laura Francisca Pavel la OMG în ani consecutivi. Cum am scris deja despre această carte în revista de față, nu mai intru în amănunte. La aceeași editură au mai apărut titluri demne de semnalat, precum Ultima familie tradițională (Andrei Dósa), Ca într-o povestire de Carver (Mihai Duțescu), Sutta (Florentin Popa) și, mai ales, Extincție (Dmitri Miticov). Aceasta este zona în care poezia își caută noi modalități de expresie, forțînd sau extinzînd de multe ori limitele limbajului poetic.

Din ce a apărut la Casa de editură Max Blecher se detașează valoric volumele publicate de Rita Chirian (Medusa), Mihók Tamás (Aes alienum) și Ștefan Manasia (Sursele obscure), cărora li se adaugă debutul, echilibrat și matur, al lui Iustin Butnariuc (Zîmbim, radiația nu s-a stins).

Editura Cartier a publicat poezie din abundență. Au apărut de-a lungul întregului an cărți foarte bune, dintre care le amintesc pe următoarele: Mina Decu, Tagliatelli allegro; Péter Démeny, Scrisoare din savană, Sorin Despot, Politici de confidențialitate, Robert Șerban, Aproape nimic sigur, Emanuel Guralivu, În zori ca după un sfîrșit de lume, Dan Sociu, Nord și Sorina Rîndașu, Regatul disfuncției. Despre cărțile apărute la Prut am scris deja un articol consistent acum cîteva luni, dar pentru ca tabloul să fie complet nu am cum să nu amintesc apariția volumului Doamne al lui Dumitru Crudu, una dintre cele mai bune și de impact cărți ale anului 2024, în legătură cu care mă voi pronunța într-un alt articol.

Editura Paralela 45 anunță odată cu publicarea cărții Ștefaniei Mihalache, Sînt liniștită, mi-e frică, cu ilustrații de Laurențiu Midvichi, o colecție nouă coordonată de Diana Iepure, „Metamorfoze”, care își propune să arate modalitățile prin care poezia și alte forme de artă contemporană se pot influența reciproc.

La Editura Vinea a apărut volumul Cioplitorul de măști semnat de Mihail Gălățanu și Nicolae Tzone, iar la Vellant, Ma-ma de Tudor Crețu.

Aș mai semnala apariția unor cărți bune apărute la edituri care nu s-au axat pe poezie în mod consistent în ultima vreme: Mici insule fără verdeață (Vlad Alui Gheorghe), Tracus Arte; Spune-mi unde să apăs mai tare (Ramona Boldiszar), Cartex; Kerouac Blues (Gabriel Chiriac) și Nu există un loc unde să fugi (Liviu Antonesei), Junimea; Liniștea de a doua zi (Romeo Aurelian Ilie), Charmide,s și Vedere din Uman (Mugur Grosu).

La Casa de Pariuri Literare au apărut: Ce treabă are Gutenberg (Ohara Donovetsky) și Nimic mai fragil decît creșterea (Angelica Stan), iar la Vellant, Cartușeria (Dan Mircea Cipariu) și Fată întîlnește instituție (Ioana Iuna Șerban).

Cîteva alegeri

Ca în fiecare an, voi alege cîteva cărți despre care să discut aici mai pe larg. Acestea reprezintă preferințele mele dintre acele titluri despre care nu m-am exprimat deja.

La capitolul debuturi, Iustin Butnariuc propune, cu Zîmbim, radiația nu s-a stins (Casa de editură Max Blecher), o carte în care textele, așadar tensiunile, se echilibrează între ele. Există un strat intimist, familial, căruia i se adaugă altele menite să amplifice dramatismul ce provine în principal dintr-o conștientizare acută a neputinței de a evada dintr-o anumită schemă prestabilită: „n-avea cum să știe / că după optzeci de ani / se va trezi din nou la spital / înconjurat de medici și studenți curioși / dornici să vadă cicatricea hidoasă / adevărul e că sub această plagă / s-a cusut un mare secret – / știința și războiul sînt conectate / cînd una înaintează, cealaltă se bucură / sînt două vase comunicante / pline de betadină și cianură” („Mura stricată”). În carte  există versuri cu adevărat memorabile, nu doar ca formulare, ci și datorită modului în care intensifică realitatea. De exemplu, „doar cei care trăiesc pe viu moartea / vor fi ascultați”. Iustin Butnariuc encatenează percepții pentru ca mai apoi să le spulbere linearitatea. Asumarea unei istorii străine de el însuși conferă mai multă substanță și chiar autoritate discursului său poetic.

(Din această retrospectivă nu poate lipsi debutul postum al lui Alexandru Constantin Popescu, a cărui carte, Iluzia Popescu, Junimea, este, din punctul meu de vedere, una dintre cele mai bune cărți de poezie apărute în ultimii ani, dincolo de tragismul contextual.)

Ștefan Manasia rămîne prin Sursele obscure (Casa de editură Max Blecher) la aceeași strategie de poetizare, pornind de la micile observații de natură științifică din zona biologiei care capătă conotații suplimentare prin raportare la social, la acel social care abrutizează sau nivelează spiritele. Realitatea este și contemplație printr-un filtru de natură șamanică, dar și revoltă mută, delir autosuprimat din necesități etice. Trimiterile de natură geopolitică apar în contexte discursive ce înglobează tot felul de aluviuni care să reprezinte ele însele deschideri spre altceva. Unele texte seamănă cu niște sentințe eco afirmate și reafirmate parcă în rafală. Problemele rasiale și destinul unor specii conferă cărții acea dimensiune gravă, chiar radicală în ton, fără a se limita însă la simpla expulzare a unor teze și / sau ideologeme: „Ce mai faceți? / Emitem energie neagră, / Fabricăm zăpadă artificială. / Ce mai faceți? / Drenăm fluvii, exportăm moarte. / Ce mai faceți? / Ridicăm turnuri de evacuare, / Ascensoare spațiale, hoteluri, / Ca niște penisuri lungi de trei kilometri. / Ce să facem? / Plastifiem universuri, / Panotăm antropocenul, / metisăm regnuri. / În fuziunea luminoasă, / Pe arcadele stației, / Proliferăm ca iedera” („Panotăm antropocenul”). Referințele lui Manasia nu se limitează la lumea biologică, ci există o întreagă „bibliografie” din care nu lipsesc cele din lumea filmului (SF, cu precădere), a muzicii (de unde preia și o ritmicitate sacadată), toate acestea prinse într-o narațiune deloc ambiguă.

Rita Chirian face un pariu riscant prin Medusa (Casa de editură Max Blecher), pariu pe care, însă, poezia ei îl cîștigă. Anume, explorarea unor surse mitologice. Riscul ar fi constat în încercarea de transpunere a acestei simbolistici în cheia realului imediat și intim. Ceea ce reușește poeta e însă mult peste o ilustrare a mitului medusei, atingînd prin textele ei acea intensitate care provine în același timp și din acumulare, și din explozie/implozie spontană. Poezia Ritei Chirian nu permite nici un sunet fals, nici o concesie făcută unei lecturi liniare, nici o digresiune fără funcție clară. Torentul înglobează amintiri despre o viață trăită dincolo de limitele (auto)admise, despre un corp înțeles retrospectiv ca fiind un obiect al experimentului, toate acestea alimentînd o revoltă matură, „argumentată” prin tot felul de hinturi ce intertextualizează cu tabloul general.

Medusa este o carte a încercărilor de ieșire din autosimilaritatea istoriei și a percepției femeii în societate: „pentru voi / s-au născocit manevre igienice și rugăciuni de iertare, / din vreme în vreme, / cîte un vis amfibie din care te trezești / cu gura cleioasă, / cu sexul umed de scîrbă și ură, / cu oase ușoare în palmă, / toată: sutien, ceas, bătături, / pentru voi, marșuri de glorie reproductivă / [...] îmbracă-te, lasă foarfecele deoparte, lasă realitatea / să-și depună icrele-n tine, / vîrtejul de sînge peste arșița pustei este frumusețe / și violență / piaptănă-ți părul, colorează un ochi și obrazul, pune / deoparte intrusul, / capul unei armate abia antropomorfe, lustruită de fiare / și gresii” („Rușine”). Fără a orbita în jurul obsesiei autoperceptive, Rita Chirian găsește coerența acelor elemente vag autobiografice prin identificarea acestora cu un principiu general de funcționare a realității, cu toate clișeele reproductive ale acesteia.

Vlad Alui Gheorghe scrie, în Mici insule fără verdeață  (Tracus Arte), o poezie a detașării și a melancoliei, situîndu-se parcă într-un plan al amintirilor care nu mai distorsionează emoțional prezentul. Stă și observă totul pe un ecran al minții ce developează filmul altor vremuri, chiar dacă nu foarte îndepărtate. Există totuși un dramatism al consemnării aparent neutre a faptelor diverse dintr-o lume nedominată de zgomote, ci de flash-uri de fond, în concordanță cu trecerea de la sunet la imagine, apanajul artelor urbane.

Titlul, Mici insule fără verdeață, permite mai multe interpretări. În ceea ce mă privește, mizez pe analogia cu negativul peliculei fotosensibile, în care negrul e alb și albul e negru. Insularitatea e prin ea însăși izolare, dar și reversul ei, aglomerarea terestră, poate avea aceeași semnificație, cu o nuanță distinctivă, aceea a singurătății omului ce-și pierde individualitatea prin identificarea cu întreaga societate: „lasă oamenii de sub apa sărată afară, / lasă castele cu turnuri, cu lumini / de ceară, lasă totul să vină și nu întinde o / mînă, lasă lumina în casă, / doar cît e furtună / iar tu să vezi doar urmele de lamă / lăsate pe gheață / peste mici insule / fără verdeață” („Nimeni nu mai vrea nimic”). Vlad Alui Gheorghe integrează în mod natural în poezia sa mici indicii ale prezentului, conturînd o perspectivă elegiac-melancolică din care sînt expulzate formulele uzuale sau uzate ale acestui gen de perspectivă.

Poezia lui Dan Sociu e de multă vreme o reacție la imaginarul voit sofisticat al literaturii. Pare o mitraliere a tot ceea ce percepția distorsionată sau selectivă transformă în realitate. Antiburghezul Sociu mizează pe cartea aceasta a ieșirii din aproape toate convențiile scrisului. Tot ceea ce e mainstream e luat la mișto într-un fel sau altul. Vedete din lumea culturii pop ca Taylor Swift, Leonardo DiCaprio sau Tina Turner se încadrează în mod bizar în peisajul dezolant și periferic al Nordului. Toate acestea nu sînt fără miză, cu toate că Sociu ia în răspăr chiar și această tendință a cititorilor de a găsi substraturi deștepte unde s-ar zice că nu există. Sînt zone de emoție reală și de sensibilitate netrucată, ca în acel text despre o lucrătoare sexuală și pisica ei bolnavă de cancer căreia i se făcea chimioterapie. Totuși, Dan Sociu rămîne pentru mine un poet supralicitat din cauza acestei reduplicări pînă la epuizare a aceleiași formule minimal-biografiste.

Anul 2024 a fost și unul al volumelor colective. În afară de cele coordonate de Andrei Mocuța și Andrei Zbîrnea, despre care am scris deja recent, merită amintită și cartea Ce-ți spui noaptea înainte de culcare coordonată de Mihai Marian. În „Cartier de colecție“, de departe cea mai bună colecție de poezie din spațiul românesc, au fost publicate antologii semnate de Grigore Vieru, Eugen Cioclea, Răzvan Țupa, Angela Marinescu, Octavian Soviany și Ioan Es. Pop. Dar despre o parte dintre acestea voi scrie în detaliu în lunile care urmează.

S-a putut constata, sper, că există o coabitare între scriitorii care au în vedere inovațiile de limbaj și aceia care adîncesc un model deja existent, dar neexplorat pînă la ultimele lui consecințe. Într-un an în care au existat tot felul de dispute de natură etică și ideologică, într-un an în care s-a pus parcă mai mult decît în alții accentul pe diferențierile dintre politicile literare ale diverșilor autori sau grupuri, poezia a rămas cumva în echilibru, fiind o mediatoare, deloc inocentă, totuși, între aceste linii de forță.

Șerban Axinte este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte, Scrîșnetul dinților, ediția a doua, Editura Cartier, 2024.