Războiul și poezia

● Dumitru Crudu, Doamne, Editura Prut, 2024.

Privind în ansamblu, poezia se poate conforma cu ușurință interogărilor de tot felul, fie ele politice, ideologice, identitare. Literatura extrem-contemporană care s-a lăsat inspirată de o anumită dinamică politico-socială, aceea a războiului dintre Ucraina și Rusia și a multitudinii de tragedii care l-au însoțit, a dat naștere mai multor direcții de poetizare și interpretare ale acestei realități. Una dintre aceste direcții, cea în care se încadrează și cele două volume despre care am ales să discut în cele ce urmează, urmărește nu atît retematizarea tragismului (deși se întîmplă și asta), ci, mai degrabă, potențarea vocilor individuale în contextul unor distorsiuni generalizate.

Dumitru Crudu practică un tip de retorică ce a cunoscut de-a lungul timpului tot felul de transformări, de la o retorică ce corespunde unei maniere lapidare, concise a discursului, pînă la una ce răspunde scriiturii aluvionare, în avalanșă, poeticitatea organizîndu-se în astfel de cazuri contextual. De multe ori narațiunile poetice practicate de Dumitru Crudu vizează situațiile-limită ale vieții. Poemele din volumul Doamne au ca tematică războiul din Ucraina. Prinderea realului în chiar momentul producerii lui reclamă un discurs denotativ și pragmatic-narativ. Scriitorul reușește să scrie despre război, fără însă a face literatură angajată. Poezia lui Dumitru Crudu este în general o sinteză a gesturilor, nu lirice, ci prozastice. Emoția provine din acumularea trăirilor și senzațiilor. Ordinea literară e ruptă pentru a fi restabilită ordinea umană, neîntemeiată pe alegeri, căutări, stilizări.

Acest gen de scriere atinge intensitatea maximă în volumul de față: „Văzînd-o pe Oxana pe targă, eu mă gîndesc la bunica mea / ucraineancă / și la faptul că de multe ori o găseam plîngînd cînd rămînea / singură acasă / după 24 februarie ori de cîte ori cade pe undeva vreo bombă / am impresia că în Ucraina mai moare un copil / și toți copiii ăștia sînt copiii Oxanei mele dragi / farfuria mea s-a umplut de sînge / îl iau și îl vărs în chiuvetă / iartă-mă draga mea Oxana / iată-mă scumpa mea bunică / pînă nu o să se termine războiul acesta nu o să mai mănînc / niciodată borș roșu” („Toți copiii ăștia, care mor acum, sînt copiii Oxanei”). Pulsiunile de natură existențialistă corespund acestei perspective în desfășurare. Poezia e ceea ce se întîmplă, e viața însăși, fără o mediere falsificatoare. Și asta deoarece literatura poate fi în unele cazuri șoc, emoție și bulversare a tuturor valorilor. La Dumitru Crudu totul apare ca autentic și credibil (mai ales în situația de față cînd tragismul e cuantificabil).

Strigătul acesta – manifestat preponderent în secțiunea Gloanțe – devine treptat o litanie. Doamne, titlul celei de-a doua părți și, în același timp, al volumului, conferă cărții un paroxism al trăirilor, rod al diverselor acumulări, dincolo de rama războiului: „frunzele care cad ne iau și speranțele cu ele, / în fața hotelului «Dacia literară», unde Alexandru s-a sinucis, / ramurile au rămas goale, ferestrele au rămas goale, ușile au rămas / izbite de pereți, sforile fără haine, noi fără cuvinte în gură, fără / gînduri în cap, / Doamne, mama mea nu o să-mi mai răspundă niciodată, la telefon”. Sub presiunea suferinței individuale și colective, poetul nu-și refuză acel pathos a cărui transpunere literară e riscantă pentru că cea mai mică notă falsă ar putea duce totul în derizoriu. Nu e cazul. Dumitru Crudu reușește să-și mențină discursul la cote emoționale foarte înalte fără sincope, fără scăderi de tensiune, în ciuda acelor repetiții care, în cazul multor altor scriitori, diluează poeticitatea.

Marele merit al lui Dumitru Crudu e acela că reușește să scrie atît de simplu, atît de emoționant, dovedind în același timp și complexitate, și profunzime. În același timp a rămas fidel și „crezului fracturist”, nu în litera manifestului care voia atunci să șocheze. Atît prin poezia sa, cît și prin proza sa, autorul a reușit și reușește să ducă la un alt nivel al intensității ideea de autenticitate, prin punerea în relație de necesitate reciprocă a realității de fiecare zi și a scrisului. Tema durerii și cea a iertării se întrepătrund pînă la suprapunere. Nu vorbim despre o iertare de sine, ci de acea iertare a răului ce ți-a fost făcut, iar puterea iertării vine parcă dintr-o voce plurală, multiplă pentru că, iată, cineva își asumă o posibilă dramă colectivă.

Toate acesta sînt amplificate și prin raportarea la un element concret, la un posibil accident aviatic ce perturbă totul, schimbă din nou perspectiva asupra vieții și morții. Doar starea de urgență dă măsura caracterului fiecăruia dintre noi: „În ziua aceea, Doamne, Tu ai coborît cu mine din cer / și am intrat împreună în aeroport / în ziua aceea, Doamne, Tu le-ai redat calmul piloților cuprinși de panică și spaimă atunci cînd ei și-au părăsit cabina și fugeau / înnebuniți de frică pe coridor / în ziua aceea Tu i-ai întors din drum, Doamne, și i-ai condus / înapoi în cabina lor”.

● Mugur Grosu, Vedere din Uman, Editura Brumar, 2024.

O carte înrudită tematic cu cea a lui Dumitru Crudu este Vedere din Uman de Mugur Grosu. Și în acest volum există o metanarațiune a războiului compusă din pseudo-parabole ce comunică printr-un element care se viralizează, o poezie despre al cărei conținut nu se știe nimic. Dar narațiunea poetică e chiar multiplicarea textului, augmentarea semnificaței sale, utilitarismul relativizat prin intermediul ironiei. Deconstrucția adevărurilor unanim acceptate pare a avea un scop politic imanent și diversionist (folosesc termenul în accepțiunea lui Mircea Nedelciu): „cu o altă bifă / un avatar 3D, în carne și oase inteligente, / ne prelua toate funcțiile sociale, / aflam despre noi pe diverse canale / că sîntem actori, autori, oratori geniali / și că lumea, în sfîrșit, devenise un paradis – / bifasem toți pentru asta, surîzători, la termeni și condiții, / ieșind, unul cîte unul, discret / din scenă” („paradisul”).

Poemul care se rostobolește pe rețelele societății se scrie pe măsură ce-și apropriază noi realități, noi funcții și noi target-uri. Ironia de care am pomenit mai sus se cere interpretată de o voce neutră, gravă pentru a-și calibra corect efectele. E vocea celui care nu rîde, nu plînge, dar performează atît de convingător indiferența. Cu atît mai mult devin interesante și oportune contextual acele texte experimentale a căror miză are în vedere nu fragmentul, ci totalitatea. Mai mult, poezia ca act performativ se bazează pe aceste texte-gesturi de glisare între registre pentru a le conferi vitalitate și capacitate de persuasiune acestora.

Concret, Mugur Grosu dovedește o flexibilitate remarcabilă atunci cînd vine vorba despre a juxtapune „istorii” ce capătă o cu totul altă rezonanță privite împreună. Asta se întîmplă cu precădere în poemul „Letum non omnia finit“, pe care regret că nu-l pot cita în întregime: „Cu un avion îl expulzaseră din lumea sa și pe Brodski, / după ce isprăviseră toate metodele de a-l face bine [...]. / Cînd a fost să-l îngroape, / într-un cimitir din laguna Veneției, / ai lui au vrut să-l pună lîngă Stravinski și Diaghilev, / dar Biserica Pravoslavnică Rusă s-a opus, / abia i-au găsit un alt loc, în vecinătatea lui Ezra Pound, / pe care, fatalitate, îl detestase profund, / căci ce-ar fi putut să-i apropie? și iată: / moartea!”. Perspectiva aceasta, capabilă să aducă în același plan aspecte contrarii, nu se dovedește a fi altfel decît cinică. Iar Mugur Grosu stăpînește acest cinism prin utilizarea cu parcimonie a recuzitei specifice unui astfel de demers.

Un poem foarte bun îmi pare a fi cel intitulat „ambisex“. Aici frisonul absurdului care se transmite cititorului coabitează cu o mică narațiune poetică explicativă. E ceva să reușești să comunici astfel de stări și emoții și, în același timp, să le explici proveniența și sensul. De regulă, explicațiile anulează emoțiile, poeticitatea. Mugur Grosu glisează pe tema războiului, apelînd la tot felul de scenarii. Filtrul afectiv și distanțarea critică, ironică și, uneori, cinică formează corp comun. E corpul acelui poem care se viralizează. Multe texte din carte conțin trimiteri la poemul care se scrie pe măsură ce înghite (sau e generat de) spectrul politic al lumii de azi.

Aceste realități augmentate își află corespondența în niște texte despre poeți și poezie. Artele poetice tradiționale sînt luate în răspăr sau apar dispuse unele în contradicție cu altele: „am visat că Alexandru Muşina s-a spălat pe mîini /şi a scris imediat un poem în care / Alexandru Muşina se spală pe mîini / un critic de specialitate a elogiat poemul în care Alexandru Muşina se spală pe mîini / în timp ce un critic oarecare din public a găsit de cuviință să comenteze că Alexandru Muşina s-a spălat pe mîini/ doar ca să scrie o poezie în care Alexandru Muşina se spală pe mîini / criticul specialist i-a atras atenția / că noi nu avem cum să ştim dacă / Alexandru Muşina s-a spălat pe mîini cu adevărat / pentru că Alexandru Muşina din poezie nu e / acelaşi cu Alexandru Muşina din realitate / atunci altul a sărit să-l critice pe criticul specialist / că l-a făcut nespălat pe Alexandru Muşina / criticul specialist i-a răspuns că / nu-i vorba anume de Alexandru Muşina, ci-n general: / literatura e una şi realitatea e alta” („un poem cu Alexandru Mușina”). Așadar, poezia își denunță propriile clișee. Înrudite tematic sînt și poemele „paradisul”, „poet fără carte” și, prin extrapolare, „harpa și tereminul”.

Toate aceste arii tematice coexistă în mod fluent cu aceea a războiului, nuanțînd-o și transformînd-o deopotrivă într-un spațiu uman, fără artificii formale. Mugur Grosu extrage o realitate, care ar reuși să scuze orice tip de exprimare gravă, dintr-o alta, populată de individualități multifațetate prin intermediul cărora tragedia și spaima devin cît se poate de prezente și apropiate de firescul fiecărei zile. Deși textele din Vedere din Uman pot compune cu ușurință o perspectivă observațională documentată din aproape în aproape, este clar că miza se află dincolo de observație, anume în mijlocul problematizărilor active: „tînărul vesel de lîngă el sare emfatic: / – luna viitoare îl duc în Ucraina! / – doar de s-ar termina așa iute războiul, zic într-o doară / și mi-o trîntește de nu mă văd: / – ce război, / nu e, dom`le, nici un război, / totul e o invenție, propagandă, / și neagă-n hohote orice-ncerc să invoc: / ruine, crime, atrocități” („trenul Prietenia II“).

Între realitate și perspectivele individuale se instituie, în cazul ambilor scriitori, un pact de necesitate. Cei doi scriitori procedează la o delimitare clară a realității (deja) istorice, fără separarea acesteia de dimensiunea sa umană. Cu toate acestea, nici volumul lui Dumitru Crudu, nici acela al lui Mugur Grosu nu se limitează la un singur mod de a privi lucrurile, ci încearcă mai curînd integrarea acestei teme, cea a războiului, în contexte mai ample, acut existențiale.

Șerban Axinte este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte, Scrîșnetul dinților, ediția a doua, Editura Cartier, 2024.