Noua ordine emoțională

Cu prilejul apariției anul trecut a două volume, anume Spune-mi unde să apăs mai tare de Ramona Boldizsar și Cartea lui Lucas. Asta e lumea în care copiii noștri vor trăi de Irina-Roxana Georgescu, se poate redeschide discuția pe tema maternității în literatură, în poezie, cu precădere. Această temă e tratată în diverse feluri; nu numai din punct de vedere formal, ci, mai ales, din punctul de vedere al întregului proces de metabolizare a ideii de naștere și maternitate, așa cum apare ea surprinsă în volume precum Sisteme de fixare și prindere de Ștefania Mihalache, Dar noi sîntem oameni obișnuiți de Diana Geacăr, sau chiar prin prisma refuzului radical al acestei ipostaze – cum se întîmplă în cartea Mirunei Vlada, Prematur (Cartier, 2021), despre care am scris la momentul apariției sale. În continuare, mă voi referi la cele patru titluri amintite mai sus, încercînd să pun accentul pe asimilarea deopotrivă psihică și ontologică a ideii de maternitate.

● Ștefania Mihalache, Sisteme de fixare și prindere, Editura Nemira, 2016.

Volumul Ștefaniei Mihalache are aspectul unui monolog la persoana a doua. Această continuă adresare către cel nou născut aduce în același flux stări divergente, amintiri, metafore ce se realizează pe spații ample după enumerarea, encatenarea diverselor ipostaze ale noii condiții existențiale. Proiecțiile legate de viitor sînt puse în legătură cu frica de necunoscut, cu temerile legate de noua ordine sufletească și emoțională. Nu întîmplător, autoarea a ales acest titlu pentru o carte emoționantă prin însăși natura temei, nu doar grație calităților formale ale acesteia. Ceva rece, distant, tehnic intră în contrast cu o posibilă efuziune a trăirilor ce par mai degrabă estompate de un sistem sofisticat și eficient de protecție.

De altfel, Svetlana Cârstean discută în textul de pe coperta a patra despre precizia celor mai sofisticate ecografii „care pot reda cu finețe ce se întîmplă pe dinăuntrul corpurilor, țesuturilor, minților legate între ele prin cordoane nevăzute”. Sigur că această componentă emoțională nu are cum să nu își găsească drumul spre suprafață. Vorbim despre dozaj și despre capacitatea acestuia de a conferi diferitelor stări elocvență și autenticitate. Ștefania Mihalache nu practică nicidecum un joc al măștilor. Știe, pur și simplu, cum să evite clișeele scrierilor de acest gen: „Mă lovești cu picioarele / acum din ce în ce mai definit, mai bine – / da, iată-ți primele acțiuni și primele aprobări de la mine, / mama ta, / și ai avea, dacă eu nu te-aș ascunde după geamul aburit / al tăcerii, / ai avea și aprobarea lumii, / care de-abia te-așteaptă / să-ți topească mișcările în mișcările ei” („Zilele”). Viitoarea mamă știe cîte ceva despre lumea în care va sosi copilul. Pîntecul protector nu va fi înlocuit de celălalt pîntec, mult mai mare, al lumii. Primul îi potențează creșterea, al doilea, nivelarea.

● Diana Geacăr, Dar noi sîntem oameni obișnuiți, Editura Cartea Românească, 2017.

Cartea Dianei Geacăr tratează problematica amintită mai sus prin corelare cu o alta ce implică și alte resorturi ale identității: relația dintre fiică și tată și cea dintre soție și soț. Textul intitulat „Mămici, ne spun asistentele, dar noi sîntem fete”, pare o sinteză a două tipuri de conștientizare a sinelui. Mămica e doar o fată, fata unui tată ce urmează să moară.

În afara acestor aspecte, avem de-a face cu niște voci distincte ce interferează cu altele din off. Fluxul poetic nivelează, totuși, în unele situații particulare, distincțiile amintite în numele constituirii unui spațiu de siguranță agresat adesea de tot felul de lucruri ce vin din exterior: „A, păi nu aşa se alăptează. Nu‑i mai da să sugă toată ziua, că nu mai scapi. Dormi cînd doarme şi el, dar nu cu el în pat. Dacă îl iei în braţe de cîte ori plînge, o să‑ţi controleze viaţa. Lasă‑l. Du‑te să iei aer. Noi aşa l‑am crescut pe tatăl lui”.

Vîrstele sînt exprimate prin imagini ce vizează texturile diferite ale pielii. Cartea are două mari linii de forță, două pseudojurnale, unul, al creșterii, celălalt, al descreșterii și dispariției. Confluența dintre cele două pseudojurnale e cît se poate de ofertantă din punct de vedere literar, mai ales că stratul emoțional se constituie pe măsură ce între naștere și moarte (fenomene surprinse în concretețea lor) se stabilesc tot mai multe corespondențe și interferențe: „De o săptămînă îl aşteptam să se trezească / din anestezie, dar el se zbătea şi gemea, legat / de pat, cu o privire tulbure, de nou‑născut, care se agăţa / de vocea mea. Aveam halat şi mască de unică / folosinţă. El era doar în scutec. Şi chiar m‑ai văzut aşa, / mă întreabă agitat, iar eu mă gîndesc că iar o să‑mi spună / că sînt fragilă. Da, îi spun zîmbind, apoi am plecat / ca să intre şi mama. Şi tu cine eşti? Fiica ta” („I am it”).

În cazul Dianei Geacăr, metabolizarea psihică a maternității depinde de factorii afectivi externi ce bulversează perspectivele asupra propriei individualități, dar face loc unei anumite fericiri care doare profund ce, așa cum sugerează autoarea, pe urmele Sylviei Plath, ar fi mai corect să fie numită „mulțumire”.

● Ramona Boldizsar, Spune-mi unde să apăs mai tare, Editura Cartex, 2024.

Cartea Ramonei Boldizsar începe expozitiv-descriptiv pentru ca, foarte repede, discursul să vireze spre unul interogativ, fie prin utilizarea formulei întrebare-răspuns, fie sub forma unei avalanșe care chestionează felul în care ceilalți consideră că trebuie să fie o mamă. Astfel, aici observăm cel mai limpede conexiunea cu titlul secțiunii, anume maternity is the final boss, nu vizibilă atît prin ordinea și dezordinea din interiorul spațiului intim, cît prin input-uri externe, materializate printr-o serie de șabloane folosite la nesfîrșit, pe care această mamă le respinge categoric: „Nu crezi că vorbești prea mult despre fiica ta? / Nu crezi c-ar mai trebui să faci și altceva? / Nu crezi că e timpul să mai faci un copil? / Nu crezi că ești prea atașată? / Nu crezi că ai putea să fii o mamă mai bună / dar fără să încerci să fii o mamă mai bună? / NU CREZI CĂ ar trebui să te sacrifici complet / dar să rămîi în același timp întreagă?” („Nu crezi că ar trebui să exiști fără să ocupi nici un spațiu dar să strălucești în același timp?”).

Noul imaginar media al copilăriei, la care se adaugă poveștile clasice, produce neliniște în copilul care întreabă, la fel cum produce anxietate în mama care răspunde. De la o mamă care nu e ca toate celelalte la nevoia de a fi ca toate celelalte mame nu este decît un pas. Între aceste două etape se stabilește un raport dinamic ce aproximează însăși natura psihică a maternității: o plajă largă populată de contradicții.

În cea de-a doua secțiune, reverse harem. reverse identity. reverse ramona, superioară ca intensitate primeia, se produce o reabilitare a identității pornind de la semnul contrar, de la perspectiva celorlalți manifestată prin imagini de sine refractate: „într-o pădure ce văd prima dată / sînt rădăcinile copacilor bătrîni ieșite în afară. / În rest, / unghiile rupte din carne / cînd fiica mea e respinsă / factorul mare de risc UV / resturile necompostabile / că cineva o să-mi spună într-o zi că cine sînt eu / nu e ramona” („liste incomplete”). Dorința de conformitate nu exclude o anumită revoltă mocnită cu privire la tiparul social al mamei, fixat prin numeroase stereotipuri ce limitează (sau conduc la autolimitare) imaginea unei mame, sărăcind-o din punct de vedere ontologic.

● Irina-Roxana Georgescu, Cartea lui Lucas. Asta e lumea în care copiii noștri vor trăi, Editura Charmides 2024.

Volumul scris de Irina-Roxana Georgescu îmbină cel puțin două tipuri de dispunere a discursului: monologul de tip jurnal – care ilustrează trăirile mamei deopotrivă cu primul an din viață al copilului, integrînd și fragmente retrospective – și monologul descriptiv, care are la bază atît lumea deja construită, cu toate neajunsurile și spaimele ei, cît și lumea aflată în plină construcție, ea reprezentînd, cel puțin la fel de îngrijorător, viitorul în care copilul urmează să trăiască cît de curînd: „Războiul din Israel continuă. / Războiul din Ucraina continuă. / Nu e pace nici în mine zilele astea” („un loc comun”).

Volumul de față este unul care, pe măsură ce înaintează, devine tot mai intim, tot mai acut, cu imagini care trec de la a fi estompate, existînd numai într-un fundal, și acela incert, la a exploda în contrast. Observăm prezența unor momente în care cele două voci se suprapun, formînd un corp singular ce nu mai admite divizare: „Vin războaie în anii în care se nasc mulți băieți. / Cînd m-ai sunat în toamnă, aveam tristețile mele și / am tot amînat să te sun înapoi. / Mi-am zis că o să vă cunoașteți cîndva. / Acum, nu e loc de frică. / Neliniștile se extirpă cu precizie chirurgicală. / Fricile se zdrobesc ca un cățel de usturoi. / Fricile se îmblînzesc. Le mîngîi pe creștet și te împrietenești cu ele” („A vorbi sau nu”). Irina-Roxana Georgescu scrie poezii aerate fără ca intensitatea emoțiilor să se diminueze. Cu toate acestea, volumul cîștigă mult citit și înțeles în ansamblul său, nu fragmentar. Altfel, unele texte ar putea fi receptate ca piese de ornament sau miniaturi „naive și sentimentale”.

Atitudinea implicită în ceea ce privește tema maternității e una deliberat pozitivă, fără dilemele existențiale și trăirile contradictorii ale autoarelor la care m-am referit mai sus. E prezentă și o anumită ipostaziere a felului în care copilul vede și înțelege lumea: „Uite, e lună plină, îmi spui din cealaltă cameră. / Vino să vezi! Cu Lucas în brațe, tîgîdîm-tîgîdîm, / mergem în pas voios spre fereastră. Miere și foc, / luna pare o jucărie nouă” („Lună plină”).

Maternitatea, înregistrată în mentalul colectiv fie ca stare de grație a femeii, fie ca îndatorire socială, familială, fie ca mod obligatoriu de a funcționa într-un context dat, se dovedește ofertantă din punct de vedere literar, nu prin confirmarea acestor clișee și stereotipuri perpetuate din generație în generație, ci prin provocările existențiale și ontologice pe care aceasta le comportă. Sentimentele de teamă și nesiguranță, transpuse autentic, sînt cele care predomină, iar chestionarea continuă a propriei condiții face parte din recuzita noii ordini emoționale.

Șerban Axinte este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte: Scrîșnetul dinților, ediția a doua, Editura Cartier, 2024.