Grație și cruzime

# Laura Francisca Pavel, Acțiuni și protocoale, prefață de Teona Farmatu, OMG, 2023.

# Laura Francisca Pavel, Zona de surescitare, OMG, 2024.

Laura Francisca Pavel scrie o poezie căreia foarte greu i-am putea determina sau depista unele vecinătăți, în literatura română, cel puțin. Și asta pentru că ea reușește să fie simultan și în avangarda, și în ariergarda unui anumit tip de sensibilitate apărut în urma metabolizării mai multor tipuri de discurs. Zona de surescitare (OMG, 2024) încheie o trilogie – așa cum anunță, de altfel, Alex Ciorogar într-un text publicat pe una dintre clapetele cărții – începută cu Trucuri urbane (OMG, 2022) și continuată cu Acțiuni și protocoale (OMG, 2023). Avem de-a face cu un proiect editorial mai mult decît meritoriu. Deși textele celor trei cărți sînt scrise într-un timp extrem de scurt, se pot delimita unele arealuri tematice, precum și o serie întreagă de procedee scoase la vedere, dar nu într-o manieră care să inducă cititorului impresia de artificialitate, ci într-una atractivă, dinamică, fresh. Această poezie ce-și generează singură taxonomiile derivă dintr-o gîndire teoretică ce impune discursului claritate și precizie conceptuală. Despre cartea de debut (în poezie) a autoarei am scris deja în revista de față. Mă voi referi în continuare la celelalte două.

Acțiuni și protocoale mizează pe o dimensiune etică întoarsă împotriva ei înseși. Cu alte cuvinte, se conturează, așa cum bine observă Teona Farmatu în prefață, o critică a ipocriziei sociale și individuale. Privirea orientată către sine nu devine mai îngăduitoare, dimpotrivă, e asociată și cu alte practici autoscopice. Regia unor astfel de abordări refuză însă încrîncenarea și patetismul. Stările afective trec printr-un proces de disimulare. Dincolo de toate măștile sau rolurile convergente, există o instanță, deloc lirică, deloc (auto)referențială care controlează totul, anume perspectiva. Atunci cînd nu poate coagula întreaga imagine, cînd privirea e blurată de unele „vicii de refracție”, discursul se dezvoltă fără „constrîngeri” conceptuale, manifestîndu-se prin narațiuni spontane. E nevoie de un storyline pentru stabilirea unui echilibru între forțele ce calibrează textele: „Scena începe cu mine întorcîndu-mă tîrziu / acasă. / Îmi dă de furcă rochia asta, mă sparg în înjurături / cînd m-agăț în franjurii ei ridicoli. / E creația unui designer neodada. Cum mai /adoram hipstereala lui și spaima lui de legături / de durată. Și dorința mea de a imita fără să / crîcnesc / stilul lui ipocrit de a arăta furie. / Știu, imitația care ne salvează de la furia pur și /simplu. Machiajul care, în loc să ne dea un / plus de personalitate, ne face, thank God, / impersonali. De nerecunoscut” („vicii de refracție”).

Dorința de anonimizare, de ștergere a diferențelor în raport cu ceilalți poate fi înțeleasă ca un refugiu, cu condiția existenței unei anumite vulnerabilități. Doar că aceasta e dejucată prin acea autoironie ce predispune la detașare. Cauza e clară. Și vulnerabilitatea e un stereotip (mai ales în cazul poeziei), deci nu trebuie să i se acorde prea multă atenție. „Excesul de expunere” trimite nu doar la situația descrisă mai sus, ci și la supraexpunerea sau la timpul de expunere din arta fotografică, tehnici prin intermediul cărora prind contur, se individualizează chipurile, obiectele, formele în general. Interpretarea realității după principiile punerii în scenă produce un efect de intensificare sau de accentuare a unor trăsături la fel cum machiajul nu schimbă expresia fețelor actorilor, ci o face vizibilă pentru publicul aflat mai la distanță.

Laura Francisca Pavel preia terminologia specifică teoriei literaturii și performance-ului și o compatibilizează cu discursul poetic. Din partea conceptuală lasă la vedere acele zone ce reprezintă nota comună actului artistic și discursului despre acesta: „M-am tot încăpățînat să ignor / defectele compoziției alegorice / fastul convențional al reprezentării / și farsa / Degete ies dintre straturi, / se prind în cleiul alb țîșnit din tulpini / Viermii au zvîcnete energice / care pe care se amușină / în fața săpăligii / Peticul de piele presimte atingerea / o așteaptă / ca pe o mostră umilă de indulgență / Las loc pentru un surplus de design / Accept defectele compoziției alegorice / amestecate cu sulemeneala stilistică / Ce se simte e / fatalitatea apropierii metalului / ca o răsplată” („Defectele compoziției”).

Autoarea își amendează propriul discurs, încearcă să-l reașeze, să-l orienteze după exigențe din ce în ce mai mari pe măsură ce acesta prinde contur. Amendarea defectelor compoziției e chiar compoziția. (Auto)referențialitatea există, dar nu în legătură cu biografia proprie, ci cu biografia personajelor cărții, chiar dacă unul dintre ele se exprimă la persoana întîi. Această practică se manifestă cel mai vizibil în ultima parte a cărții, cu precădere în Old Hollywood Glam și în MadamTamaș, dar și în textul intitulat „Controlăm reprezentarea” din secțiunea Corpuri casabile: „Și în loc să spunem nu, / uite că spunem da, / revenim aici de cîte ori e nevoie / pînă ajunge să nu mai fie un secret pentru nimeni / că am dobîndit, în fine, / tehnica acceptării, compasiunea exersată / artificial prin care controlăm / reprezentarea”.

Efectul de fantomă

Zona de surescitare ridică la o putere superioară temele și mizele volumului anterior. Criza etică se accentuează, metodele de relativizare a individualității se diversifică. Apar tehnici noi de reconversie imagistică, efectul de fantomă, de pildă. Obiectizarea efectelor și a acțiunilor apar în prim-planul perspectivei: „Se ia mai întîi o acțiune / și se surpă / Acolo unde se surpă / există energie fluidă / și corpuri vîscoase / la care tandrețea noastră (îndelung / versată în clișee de comportament) / nu aderă” („Tandrețe strict teoretică”). În poezia Laurei Francisca Pavel există o dimensiune bovarică, dar și una anti-bovarică, de corectare sistematică a acestei tendințe de creditare a avatarului. Aici grația și cruzimea merg mînă în mînă. Trăirea prin personaje nu reprezintă o ascundere propriu-zisă a eului, pentru că melodrama e din start refuzată. Problematizarea ține doar de performare, de măiestria interpretării. Prin aceasta se suspendă practic conotațiile pe care le presupune intimitatea. Ficțiunea, aranjamentul orchestral, mixajul funcționează ca linii de forță ale unei estetici a personajului, secundar, de preferință.

Referințele livrești sau cele care provin din artele vizuale sau ale spectacolului au rolul de a accentua perspectiva autoarei asupra „sinelui autofag”. Ele apar adaptate, reconfigurate, calibrînd tensiuni, captînd frecvențe din mai multe tipuri de discurs non-art: „Și uite, dacă azi îmi regizez / o alunecare de pe acoperiș, / ca un omagiu ironic adus comediei mute, / am parte doar de o scenă searbădă, / filmată cam neprofesionist, / fără pic de frison în ea, / o cădere urmată de / un sunet sec și irepetabil: / avertisment la adresa / trufiei unui gest / de frondă avangardistă, / suspendată în timp / golită de orice potențial / subversiv” („Gravitație”). Criza etică apare, cum se poate observa, în diverse forme, primind noi nuanțe pe măsură ce aceasta se acutizează. Autoarea face trimiteri la ideologiile momentului, fără însă a formula opțiuni, punînd în scenă doar un spectacol al afinităților. Toate acestea ajută la conturarea adecvată și multiformă a temei centrale a cărții: contrafactualul ca obiect al „dezbaterii” morale, dar și ca „butaforie”, cadru iluzoriu de acțiune. Există și un alibi al performerului, care, deși se adaptează pînă la identificare cu propria mască, nu poate fi tras la răspundere pentru nimic din ceea ce face personajul său. Și acest alibi este la rîndul său demascat.

Am afirmat la început că poezia scrisă de Laura Francisca Pavel își generează singură taxonomiile. Aș mai adăuga un lucru. Conceptualizarea e în cazul de față și un punct de plecare, dar și un punct terminus. Toate cele trei cărți de poeme ale autoarei urmează în linii mari structura cărților științifice sau ale unui spectacol. Acestea din urmă apar combinate în volumul de față. Texte precum „Introducem perspectiva”, „Efect de fantomă”, „O piele nouă”, „Efecte de fundal”, „O formă de probabilitate” sau „Densitatea întîmplărilor” sînt puncte nodale, de intrare și de ieșire din discursul cărții în folosul unui metadiscurs, el însuși devenit subiect de investigare din perspectiva altui punct de observație, și acela poate fi imaginat undeva dincolo de afectivitate și de tendința de a atribui calificative lucrurilor, undeva plasat într-o zonă a indiferenței.

Dacă te situezi acolo, tot ce există în rest nu e altceva decît surescitare patetică: „Îmi construiesc un cod afectiv / de o flexibilitate / moderată / Aici mă mișc cu prudență / îmi stabilesc punctul de observație / sentimentalitatea flagrantă / dependența de personaje faimoase, / mai intensă ca adicția la tehnologie / Gafe dintr-un trecut / pe care-l resimt azi artificial / le pot recicla în recomandări viitoare / de lifestyle cu iz de / cinematografie” („Zona de surescitare”). Pentru o înțelegere adecvată a literaturii autoarei recomand și volumul Personaje ale teoriei, ființe ale ficțiunii (Editura Institutul European, 2021) din care ar putea fi citate multe fragmente relevante pentru trilogia scriitoarei.

Discursul poetic practicat de Laura Francisca Pavel se dovedește cît se poate de convingător datorită acelei presiuni permanente pe care o presupune judecarea continuă și plină de cruzime a unui eu multiplu și multiform, învestit cu proprietăți ficționale. Asta și pentru că eliminarea completă a subiectivității și individualității nu e altceva decît o ficțiune teoretică. În textele Laurei Francisca Pavel tensiunile sînt atît de bine echilibrate, fără a-și anula reciproc virtualitățile creatoare, încît precizia și rigoarea (academică) devin mărci ale unei poezii ce-și trasează grațios propriile reguli, răspunzînd totodată unui nou tip de sensibilitate și unui orizont de așteptare care are, iată, prin trilogia publicată de autoare între 2022 și 2024, o satisfacție majoră.

Șerban Axinte este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Scrîșnetul dinților, Editura Cartier, 2021.