● Andrei Novac, 35. Povestea nespusă a unei revoluții, cu ilustrații de Flavia Lupu, Editura Vellant, 2024.
Am fost întotdeauna interesat de sincretismul artelor, de felul în care acestea comunică pentru a împlini un deziderat comun, acela de a surprinde o anumită realitate din perspective diferite și, totodată, complementare. Artele performative (în varianta lor extrem contemporană) pornesc de la același deziderat. Un singur limbaj artistic nu e capabil să aproximeze natura multifațetată a unor fenomene.
Volumul semnat de Andrei Novac, 35. Povestea nespusă a unei revoluții, cu un concept grafic de Flavia Lupu, este însoțit de un audiobook ce conține muzica lui Ovidiu Lipan Țăndărică și poemele în lectura actriței Ștefana Samfir. În afara celor 35 de poeme dublate de cele 35 de ilustrații, mai există în carte și imaginile procesate a 35 de victime ale Revoluției române, la care se adaugă cele 35 de descrieri ale condițiilor în care aceste persoane și-au pierdut viața. Avem de-a face, așadar, cu o literatură documentată, dislocată din abstract și redată împreună cu o parte din contextul ce a generat-o.
Cartea se deschide cu un poem despre masacrarea inocenței, cea mai tînără victimă a Revoluției fiind un copil ce abia împlinise o lună de viață în ziua în care a fost împușcat în cap: „copiii desenează cu sînge peste dalele de granit / cuvîntul: Libertate / viața se oprește / dar lumea merge mai departe / fără să ai timp / înțelegi că luptele nu se termină niciodată / pămîntul începe să facă mici pauze de respirație / pe treptele care urcă spre Dumnezeu / se aud vocile celor care s-au înălțat / deasupra slăbiciunior cotidiene”.
Nu se poate spune că autorul urmărește un efect emoțional gradual, dimpotrivă, fiecare poem are aceeași intensitate zdrobitoare, abruptă. Nu vorbim despre autenticitate, ci de adevăr literal. Arta care implică un oarecare grad de transfigurare pare a funcționa doar ca mijloc, nu ca scop în sine. În fața unor astfel de realități, orice demers artistic nu poate funcționa altfel decît ca o armă self-defense. Andrei Novac își lasă textele să se calibreze singure în funcție de situațiile tragice pe care acestea le descriu. Narativitatea demersului e dictată de întreg ansamblul, un rol important în acest caz avîndu-l acele „fișe de înregistrare” a victimelor. 35.
Povestea nespusă a unei revoluții nu rămîne însă la condiția unei cărți-memorial, ci vizează și o altă fațetă a „documentului uman” – anume, punerea în evidență a caracterului absurd-aleatoriu al morții în contextul exercitării forței. O forță fără identitate, neasumată, confuză și disimulată: „lupta pentru ADEVĂR nu se termină niciodată / oamenii se preling peste străzile sparte / copiii cu nume curate se nasc / sîngele s-a șters pînă și din conștiința contemporanilor / prin tristețea de atunci se plimbă uitarea cu capul descoperit / faptele bune nu rămîn niciodată nepedepsite / acum umbrele urcă încet fiecare treaptă / fără războaie și fără așteptări / așa mergem mai departe”.
Această formă de opresiune neasumată a lăsat multe familii neconsolate, de unde și necesitatea unor acte compensatorii în numele celor dispăruți, cu prezervarea memoriei acestora. Aceste texte, luate împreună, au un anumit caracter de litanie, prin repetabilitatea unor perspective, dar fără monotonia specifică acelui tip de rugăciune. Nu există tușe forțate sau dramatizări superflue sau improprii, tonul fiind unul controlat cu abilitate. Un astfel de act artistic nu putea fi realizat decît după trecerea unei perioade însemnate de timp. Și nu pentru că timpul ar vindeca rănile, dar, prin istoricizare, anumite fenomene tragice capătă unele nuanțe solemne, iar solemnitatea este adversara patetismului: „fiecare eliberare ca un oftat / drumurile lungi / în nopțile în care moartea stă la pîndă / imagini distorsionate de frică / cenușa aruncată în canal nu șterge urmele CRIMEI / dezordinile noastre transformate în uitare / strigăte sparte în cioburi colorate / EU CRED!”.
Andrei Novac a scris o carte remarcabilă prin intermediul căreia s-a detașat de problematicile egotiste ale literaturii care se scrie astăzi, dedicîndu-se înțelegerii personale și empatice a unui moment din istoria recentă a României, moment marcat de confuzii, trădări cinice și de acte de cruzime manifestate împotriva purității și inocenței. Toate celelalte elemente ale volumului, de care responsabili sînt Ovidiu Lipan Țăndărică, Eugen Mihăescu, Flavia Lupu și Ștefana Samfir, ridică emoția la un alt nivel.
● Daniela Rațiu, Anestezia. Un singur poem, Casa de pariuri literare, 2022.
În continuare voi face referire la o carte asupra căreia m-am mai oprit în cadrul „Retrospectivei anului poetic 2022”. Este vorba despre volumul Danielei Rațiu, Anestezia. Un singur poem, o scriere puternică, tăioasă, incisivă, născută dintr-o realitate netrucată. Deși nu avem de-a face cu un proiect sincretic, ca în cazul celui scris de Andrei Novac, este un volum despre ororile comunismului și ale Securității. Autoarea are la activ două romane pe aceeași temă: Ultimul an cu Ceaușescu (Litera, 2022) și Sfîrșitul lumii e un tren (Cartier, 2024), și un al treilea, Frica, ce urmează să apară tot la Editura Cartier.
Realitatea poeziei e livrată și în acest caz împreună cu aceea istoric-documentară, ca și în cazul cărții lui Andrei Novac. De altfel, volumul conține două texte însoțitoare semnate de istoricul Mădălin Hodor și de jurnalista Ramona Ursu. Voi cita din textul semnat de Mădălin Hodor: „Cum poți scrie despre comunism? Cum poți scrie despre crimă, despre închisoare, despre distrugerea sistematică a umanității? În cîte feluri poți spune povestea dispariției unor generații întregi, a sechelelor lăsate în sufletele și mințile supraviețuitorilor? Cum poți așterne pe hîrtie oroarea? Istoricii, sociologii, ziariștii, politologii au făcut-o ani de zile. Toți încercînd să respecte rigorile științei, imparțialitatea, analiza obiectivă. Disecînd cadavrul cu sîngele rece al unui doctor care face o autopsie. Tăind, cauterizînd, analizînd bucățelele de țesut. S-au scris tomuri, s-au avansat cifrele, s-au ținut comemorări, totuși a rămas mereu în urmă senzația că lipsește ceva. Latura personală”.
Daniela Rațiu își propune să insiste tocmai pe această latură personală pe care o întoarce pe toate fețele, nu în manieră psihanalitică, firește, ci printr-o imersiune în problematica atît de gravă pe care o tratează.
În ciuda titlului, operația pe cordul deschis al unei istorii nu chiar atît de îndepărtate se face fără anestezie. Temperatura discursului atinge uneori cote paroxistice pentru a sublinia o tensiune psihică greu de suportat. Poezia este concomitent mărturie și salvare. Scriitoarea integrează în discursul general al cărții și vocile unor torționari, criminali politici: „Crima / Prima a fost grea / A fost uimitoare / Tot corpul m-a durut din creștetul capului pînă în vîrful picioarelor / L-am visat pe nenorocit în noaptea aia / Mi-a rîs în nas / M-a hăituit toată noaptea în somn / M-a alergat și m-a chinuit / M-am trezit ud leoarcă / A doua zi a fost mai bine / A treia zi am uitat / A patra zi am vrut să simt iar puterea / Uneori mi-o simt cum se întărește / Toți murim / Nu fac nimic altceva decît ceea ce oricum ne așteaptă pe toți / La capăt” („Vinețiu”).
Redarea acestui amalgam de voci, aducerea în coerență a ceva ce în mod normal nu are de-a face cu logica și coerența mi se pare o reușită deloc neglijabilă a cărții. Aceste texte, unele dintre ele avînd aparența unor mărturisiri cinic-sadice, au un impact deloc neglijabil asupra cititorilor care, iată, pot înțelege violența, abuzurile, cruzimile, avînd acces la perspectiva torționarilor ce nu par a avea vreo tresărire de vinovăție: „Nu îmi pasă nici de unii nici de alții / Vreau doar să trăiesc / Îi condamn și pe unii și pe alții / Partidul e un far / Mă uit cum bate lumina și mă ascund în întuneric / Nu vreau să atrag atenția asupra mea / Buchisesc articol după articol din Codul Penal / Îi condamn pe toți așa cum vrea Partidul / Pot să întorc orice articol pentru ca Partidul să vadă că îl servesc cu / deplină maturitate / Nu am nici o altă dorință / Gîndesc și acționez cum vrea Partidul” („Partidul e un far”).
Venind dinspre proză, Daniela Rațiu practică o poezie pragmatică, deloc estetizantă. Și e absolut firesc să fie așa avînd în vedere temele abordate. Nu trebuie să se înțeleagă de aici că scriitoarea practică un limbaj complet denotativ. Există atîta literaritate cît trebuie pentru ca să putem vorbi despre persuasivitatea de tip artistic. O anumită oralitate impregnată cu unele mici tușe stilistice care să dea relatărilor suplețe și precizie.
Rămînem apoi cu impresia că autoarea a decupat dintr-o expunere mai lungă acele fragmente ofertante pentru proiectul ei și le-a ansamblat după rigorile literaturii: „Am găsit în carceră patru deținuți / Doi în picioare și doi cu capul în jos / Toți deținuții aveau fiare pe picioare / Unul dintre nenorociți a fost adus în carceră cu capul în jos / L-au scos din carceră tot cu capul în jos / Au zis să stea cu capul în jos că așa s-a obișnuit / După două ore a murit / E mai bine că a murit / Cît să o fi dus așa?! / Nu mă uit la ei ca la oameni / Nu știu nimic despre ei nu îi întreb nu vorbim despre viața lor de / dinainte / Știm doar că sînt dușmanii orînduirii noastre / De aia a murit ăla cu capul în jos / Lumile noastre sînt cap în cap / Nu se întîlnesc”.
Am intrat de ceva vreme într-o perioadă în care poezia, redefinindu-și obiectul, își documentează subiectele și temele. Chiar priza la real, atît de invocată în deceniile trecute, își mărește spectrul conceptual, iar miza existențialistă a literaturii e din ce în ce mai evidentă. Poezia reclamă tot felul de urgențe, unele în perfect acord cu spiritul vremii. Poezia își justifică utilitarismul. Unele aspecte ale trecutului au un impact considerabil asupra vieților noastre de acum. Poezia ne ajută să ne apărăm de tot ce a fost.
Șerban Axinte este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte: Scrîșnetul dinților, ediția a doua, Editura Cartier, 2024.
.jpg)
