„Mantaua” lui Crudu

În ultimii ani m-am apropiat mult de ceea ce se întîmplă în Basarabia în materie de literatură. Nu mă refer la cititul cărților scriitorilor români din Republica Moldova. Am făcut asta constant, ca mulți dintre cei ce parcurg acest articol, urmărind evoluția literaturii, ieșirea ei dintr-un spectru ideologic și intrarea într-un altul, patriotard, vieristic, pentru ca ulterior să experimenteze deplina libertate, inclusiv pe aceea de a îmbrățișa orice ideologie. Am citit atît cît s-a putut revista Contrafort, am vînat cărțile Editurii Cartier. Aceste două instituții au deja un rol clar determinat în cultura română.

Astăzi mă voi referi însă la un alt fenomen, cel constituit în jurul scriitorului Dumitru Crudu, acela care coordonează de multă vreme un atelier de creație, numit „Vlad Ioviță”, și o tabără de literatură, „Leonard Tuchilatu”. Nu trebuie uitată nici revista Timpul din România, ediția din Republica Moldova, pe care o conduce împreună cu directorul ei executiv Maria Ivanov, unde sînt promovați autori de bună calitate. De asemenea, a coordonat numeroase antologii și volume colective cu scriitori basarabeni foarte tineri. Din „mantaua” lui au ieșit în ultimii trei ani și cîteva volume ale unor autoare (așa s-a întîmplat să fie) asupra cărora mă voi opri în cele ce urmează.

# Augustina Visan, Fă ceva tată, Editura Prut, 2021.

Marele merit al textelor Augustinei Visan este acela că reușesc să contureze o poezie prin activarea în doze farmaceutice a unor forme de limbaj pe care mulți scriitori din Republica Moldova încearcă să le evite. În textele autoarei există unele basarabenisme sau expresii regionale sau mărci ale oralității ce nu sună deloc strident, dimpotrivă, funcționează cît se poate de natural și de potrivit în context. Mixul de față e o performanță ce decurge din știința sau simțul natural al proporțiilor.

Dincolo de acest pitoresc ce ține totuși nu de limbajul în sine, ci de atmosfera conturată de acesta, poeta reușește să creeze emoție prin postura a ceea ce numim convențional instanță lirică. La fel ca și în cazul scrierilor Mariei Ivanov, la lirism se ajunge prin narativitate, cu diferența că emoția pe care o resimte cititorul e mai directă grație unor imagini și scene emoționante în sine. Textele ei ating o anumită dimensiune performativă nemediată teoretic. Fiecare poezie e un torent de trăiri, rezultat al unor agresiuni ce vin din exterior.

Augustina Visan e o poetă antireflexivă. Aș spune că și antiautoreferențială, cu toate că „povestește” și despre sine, doar că e ca și cum unda de șoc a unui seism ar ajunge în final și la ea după ce, în prealabil, a măturat totul din jur. Așadar, scrie despre ceea ce vede că se întîmplă mai întîi altora pentru a vorbi și despre sine în maniera povestirilor cu final neașteptat. Cînd se referă la sine o face doar prin intermediul persoanei a doua singular. În acest fel, Augustina Visan se manifestă lipsită de complexe printr-un univers familial marcat de violență și intimidare. De peste tot se degajă acea frumusețe pe muchia cuțitului.

Textele ei nu pot fi citate decît integral: „Tata se ducea la arat / cu un băiat / aveai 10 ani / ți-a spus / ai văzut cum face mă-ta borș / pune apă cartofi morcov / multă ceapă și mai vezi și tu / Ai curățat cartofi / ți-ai tăiat / pielea de pe un deget / ți l-ai băgat în gură / apoi ai început să cureți o ceapă / lacrimile îți curgeau pe obraz / ți-ai imaginat că joci într-un film / în rolul principal / apoi ai pus în cratiță morcov / la urmă țineai minte / macaroane / pentru că tata așa ți-a spus / seara a venit acasă / băiatul mînca borș / și se uita la ceaunul de pe plită / a plecat acasă / dimineața / mama lui a venit la tine / și ți-a spus / că fiul ei / noaptea s-a trezit și plîngea / că vrea borș de-al Augustinei / ce ai pus fato în borșul cela / că băiatul meu acum nu mai vrea să mănînce altceva / ăsta a fost primul tău borș / făcut în viața ta și / prima ta cucerire”.

# Tatiana Grosu, Ce vedem noi cînd ne uităm unul la altul, Casa de pariuri literare, 2021.  

Din volumul Tatianei Grosu rețin în primul rînd felul delicat și tăios, totodată, de a sugera apropierea de celălalt. Nu vorbim despre formule cu totul inedite, doar de aproprieri utile demersului ei poetic și adecvate întregului. „Picăturile de transpirație” conotează atît distanța, cît și intimitatea dintre două persoane. La fel, frica, această trăire care materializează dezastrele: „Bibi avea 21 de ani și părul blond / În fiecare zi ocolesc teoria materializării gîndurilor / Cîteodată cînd închid ochii văd cum zboară în mine perne, apoi / pumni / Și tresar. / Mă apuc cu mîinile de cap și îmi apăs tîmplele cu arătătorul”.

Dintre toate scriitoarele despre care scriu aici e cea care își refuză localizarea, cu excepția unei trimiteri la oralul Chișinău. Textele acestea puteau fi scrise oriunde altundeva. Și asta pentru că miza cărții nu ține de un anumit loc cu o anumită geopolitică, cu evenimente specifice acestuia. Cinetica poeziei Tatianei Grosu e cît se poate de echilibrată. Parcă mi-aș dori uneori ca ceva să rupă acest ritm calculat, bine condus. Exprimările concise alternează cîteodată cu fraze mai ample în care metafora e în curs de constituire. Teme ca însingurarea sau pierderea de sine (sau a cuiva drag) nu sînt tratate în simultaneitate cu momentul trăirii lor. Din acest motiv, cartea poate fi citită ca o cronică fragmentară a unei resemnări nostalgice. Tatonările de ordin formal sau ideatic poti fi văzute ca fiind în concordanță cu dorința autoarei de a-și regla propria voce poetică.

Uneori emoția se înfiripă prin proiecția unui viitor iminent și imediat: „Lucrurile noastre comune / Pe care le poți număra pe degete / Cine o să aibă nevoie de ele / După O să le adun în cutii / Pe rafturile cu cărți, sub masă, sub pat / Ca pe niște pisoiași mici și ascultători / Care așteaptă să le dai ceva de mîncare / Să-i mîngîi / Și să nu-i alungi niciodată”. Am citat penultimul text din carte. De altfel, poeziile ce aparțin secțiunii a treia și ultima a volumului sînt și cele mai bune din punct de vedere valoric.

# Maria Ivanov, Totul va fi bine, Editura Prut, 2022.

Maria Ivanov mizează pe un biografism transparent, sec, deghizat doar pe alocuri, mai precis în acele situații în care se practică un lirism reținut ce diminuează claritatea perspectivelor. Totul va fi bine capătă consistență prin întreg. Diversele flash-uri din viața de familie și din cea de cuplu nu au suficientă forță luate individual. Cu excepțiile de rigoare, firește, cum sînt versurile următoare: „Mănînc în grabă, / înghit dintr-un curcan, / bucățile crude, / în acest Chișinău / împăienjenit de moarte, / unde nu! chiar nu mai e loc de visuri, / în acest Chișinău / în care moartea se întinde / ca o mușama pe masă” („Mușama”).

Emoția crește gradual odată ce cititorul descoperă în acest areal familiar propriile lui frici și neputințe. Poezia Mariei Ivanov are capacitatea de a denota generalitatea pe măsură ce conotează universul din apropiere, cel intim și intimist. O femeie iubește și este dezamăgită de cel iubit. Acest sentiment se extinde asupra tuturor lucrurilor. Pînă aici nimic spectaculos. Doar că această criză generalizată pune în alertă întreaga ființă, produce dislocări, fracturi de tot felul. Narațiunea personală capătă astfel nerv și elocvență.

Spațiul psihic, frecventat de tot felul de demoni, devine alonja unui țipăt reținut și, din acest motiv, mult mai asurzitor: „Știi senzația aia / cînd se rotesc copacii / în capul tău, / cînd / calci dar nu simți / pămîntul, / cînd îți vine să-ți dai / pumni / în cap, în burtă, în piept, / mai ales în piept, / ca să ți se oprească dracului respirația, / cînd ai vrea să strigi / la el, / dar strigi ca nebuna la copilul tău, / fiindcă el nu e de față, / nu e în fața ta / și nu va mai fi de acum înainte / niciodată” („Iureș”).

Războiul din Ucraina, ziua de 24 februarie 2022, plecarea unui tată la Moscova și a unui frate într-o altă provincie „împăienjenită de moarte”, toate acestea produc panică și o urgență a trăirilor foarte greu de gestionat. Se simte și o ușoară ironie la adresa ideii de artă pentru artă în condițiile în care totul devine sau este necesar să devină politic, nu în sensul îmbrățișării unei anumite ideologii, ci în acela al evitării consecințelor imediate și brutale ale respectivei ideologii, una a propagandei și a dezinformării. Războiul e o realitate, pacea – o utopie la care nimeni nu mai speră. Clipele de liniște și de siguranță sînt resimțite ca valori supreme.

# Valeria Coțofană, Pentru ce trăim și pentru cine murim?, Editura Prut, 2024.

Valeria Coțofană reușește prin placheta ei să resusciteze un soi de naturalism poetic care, în ciuda anacronismului conceptual, are încă acea capacitate de a reflecta pînă la paroxism intensificarea trăirilor. Duritatea imaginilor nu e depășită decît de duritatea limbajului care, departe de a fi frust, mizează și pe efectele speciale ale rănilor. Dimensiunea corporalității conține tot felul de ulcerații și rupturi interne.

Valeria Coțofană nu poetizează trupul în acea manieră glamour sau soft glamour, ci surprinde dezastrele anatomiei. Folosește „organismul” în loc de corp sau trup. Asta ca să nu existe nici o urmă de îndoială cu privire la ce are de transmis. Se utilizează mult sensurile proprii ale cuvintelor pentru a se conferi carnalitate unei dimensiuni spirituale greu puse la încercare: „Nu există loc mai rece și mort / Ca o secție de ginecologie. / Femei de toate vîrstele / La fel de singure, / La fel de tăcute. / Fetuși pe pereți / Zeci de etape de dezvoltare. / De la ovule rotunde colorate în nuanțe de alb / La placente conectate strîns de cordoanele lor. / Cartofii și oamenii se diferențiază printr-o singură pereche / de cromozomi. / Sînt la doi cromozomi distanță de a afla unde îmi e locul / În pămînt sau în pîntecele tău” („48 de cromozomi”).

Discursul poetic al Valeriei Coțofană e intens și interogativ la modul implicit. Este un manifest în sine, minus acea retorică a negării, a dezicerii de tot și toate. Autoarea scrie inteligent și manifestă o siguranță ce o va ajuta mult în viitoarele ei proiecte. Radicalitatea viziunii sale estetico-ideatice la care se adaugă toate cele de mai sus o recomandă drept o scriitoare de mare perspectivă.

S-a putut constata, sper, că volumele comentate au în comun suficiente elemente capabile să creioneze un portret de grup, valabil prin el însuși, dar, dincolo de această entitate plurală, cărțile de față aduc în prim-plan individualul încercat de diverse forme de agresivitate. Timpul istoric și timpul personal fuzionează pentru a da contur unei conștiințe a timpului, Dincolo de retorici și stilistici diverse, se propagă vocea unei civilități artistice, în care ne putem pune, iată, toate speranțele.