Descoperiri și reveniri

Descoperirile științifice nu urmează mereu în mod firesc unor observații experimentale. Rezultatele unui experiment pot fi suficient de bulversante sau în aparentă contradicție cu alte informații existente încît să îl determine pe cercetător să le amîne interpretarea. Explicațiile pot veni apoi abia după o revenire asupra lor cu „alți ochi” aparținînd fie aceluiași cercetător, fie altora care l-au urmat. Există multe exemple ale unor astfel de traiectorii neliniare, iar printre ele două mari descoperiri ale secolului trecut: una în care aceeași cercetătoare a revenit asupra unei observații și una în care a fost nevoie de un alt cercetător pentru a înțelege un fenomen. 

În cursul experimentelor care au dus-o la descoperirea „factorului de creștere a nervilor” (nerve growth factor), pentru care a primit premiul Nobel în 1986, cercetătoarea italiană Rita Levi-Montalcini a dat de o observație care părea să îi taie aripile. Levi-Montalcini arătase deja că, în prezența unor extrase de tumori, unele celule nervoase provenite din embrioni de pui sînt stimulate și încep să crească, formînd un fel de nimb de fibre nervoase. Pornind în căutarea moleculei secretate de tumori care determina și stimula creșterea fibrelor nervoase, Levi-Montalcini a reușit după ceva timp să identifice „factorul de creștere a nervilor” alături de cercetătorul american Stanley Cohen. Totuși, în cursul experimentelor prin care expunea celule nervoase la anumite tumori, Levi-Montalcini a încercat și înlocuirea tumorilor cu unele celule normale provenite de la șoareci. Spre nemulțumirea ei, a observat că și celulele normale de șoarece puteau să stimuleze creșterea fibrelor nervoase, cu toate că efectul era mai puțin pronunțat decît în cazul tumorilor. Inițial, acest rezultat a dezamăgit-o, pentru că l-a interpretat în sensul că ar putea fi doar un „banal” efect al celulelor de șoarece, iar nu un fenomen specific tumorilor. Lăsînd la o parte acest rezultat, Levi-Montalcini a revenit abia mai tîrziu asupra lui, dîndu-și seama cît era de important. De fapt, în loc să reprezinte o banalizare a rezultatelor cercetării de pînă atunci, experimentul arăta că unele celule din corp pot „comunica” între ele prin astfel de factori de creștere. Tot Levi-Montalcini a demonstrat mai apoi că factorul de creștere a nervilor este necesar pentru dezvoltarea normală a organismelor. Astfel, în loc să reducă importanța descoperirilor sale la tumori, această observație le lărgea orizontul. Levi-Montalcini a spus că a fost nevoie să aștepte această revenire asupra problemei pentru că, aflîndu-se în „miezul” descoperirilor sale despre tumori, i-a scăpat interpretarea justă. Amînînd investigarea acestor observații, însă, a putut să izoleze factorul de creștere a nervilor, secretat în cantități mult mai mari de tumori decît de celulele normale.

Un alt exemplu de „interpretare amînată” este încercarea deslușirii modului în care acționează bacteriofagii, virusuri care atacă exclusiv bacterii. Termenul de „bacteriofag” a fost propus de cercetătorul francez Félix d’Hérelle în anii 1910, provenind din grecescul „phagein”, care înseamnă „a mînca”, pentru a indica modul în care bacteriile sînt parcă „devorate” de aceste virusuri. D’Hérelle a început să studieze bacteriofagii în perioada primului război mondial, ca posibil remediu împotriva infecțiilor bacteriene care provocau boli precum dizenteria. În urma descoperirii bacteriofagilor, care de obicei omoară bacteriile pe care le infectează, a fost însă observat și un fenomen neașteptat: unele bacterii păreau să aibă o formă latentă de bacteriofag, care se transmitea între generații pînă cînd virusul se „reactiva” și distrugea bacteria. O astfel de erupție bruscă părea de neexplicat, fenomenul fiind considerat suficient de neobișnuit încît să fie privit ca un accident, posibil rezultatul unei contaminări care omora bacteriile. Astfel de bacterii „lisogene” au fost astfel lăsate deoparte ca un fenomen straniu. Totuși, cercetătorul francez André Lwoff s-a interesat de fenomen, influențat de alți colegi de la Institutul Pasteur din Paris. Lwoff a arătat că bacteriile lisogene nu aveau în ele bacteriofagi și a dedus că virusurile se propagă într-o formă inactivă între diferite generații de bacterii, denumind starea latentă a bacteriofagilor profag. Dîndu-i un nume acestei forme necunoscute, spunea Lwoff, îi oferea „demnitatea unei probleme”. Apoi a arătat că „reactivarea” virusurilor poate fi indusă prin expunerea bacteriilor, de exemplu, la radiații. Lwoff a dedus că bacteriofagii își introduceau materialul genetic în bacterii, unde rămînea inactiv sub formă de profag pînă cînd avea loc un eveniment „inductiv” care reactiva bacteriofagii și compromitea bacteriile. Descoperirile sale cu privire la această problemă lăsată inițial deoparte i-au adus premiul Nobel în 1965.

Istoricul francez Michel Pastoureau explică în cartea sa Une histoire symbolique du Moyen Âge occidental (2004) cum vopsitorii de textile medievali, care nu cunoșteau ideea de spectru al culorilor, apărută abia odată cu descoperirile lui Newton în secolul al XVII-lea, nu combinau vopseaua galbenă cu cea albastră pentru a obține nuanțe de verde. Neconcepînd verdele ca pe o combinație între galben și albastru, se foloseau de alte metode pentru a obține această culoare. Chiar și în urma unor situații în care au obținut culoarea verde în secolul al XVI-lea prin vopsirea unor textile mai întîi cu vopsea albastră și apoi cu vopsea galbenă, vopsitorii tot nu au trecut la amestecul propriu-zis al celor două culori pînă mult mai tîrziu, din motive practice și simbolice. Cumva în mod similar, ideile care le ocupă mințile și vremurile în care trăiesc influențează modul în care cercetătorii abordează unele probleme, care sînt uneori puse deoparte pînă cînd sînt din nou pregătiți să le interpreteze sau reinterpreteze.

Laura-Yvonne Gherghina este doctorandă la Departamentul de Fiziologie, Dezvoltare și Neuroștiințe al Universității din Cambridge.

Foto: Levi-Montalcini/ wikimedia commons