Coiful de aur, nostalgiile socialiste, cyborgii și un pic de economie politică

Pe 25 ianuarie, dimineața devreme, a fost furat un faimos coif dacic-românesc de la un muzeu olandez. Multă supărare, dar și o bună ocazie de a despărți apele între cei cu adevărat competenți și legitimi într-ale culturii și ceilalți. Coiful a fost declarat, rapid, scitic, ca lovitură dată prostiilor daco-getice și fantasmelor naționaliste. A devenit parte a unei lupte îndîrjite cu nostalgiile socialiste, ciudățeniile daciste, naționalismele, conspiraționismele și incoerențele ideologice. Apariția incredibilă, dar mai ales refuzul de a dispărea al unei figuri politice precum Georgescu nu a făcut decît să dea o dinamică și mai accelerată acestei lupte.

Problema este că această critică, deși vocală, este timidă și incompletă. Ba uneori reproduce, altfel articulat, discursul pe care îl atacă. Coiful e la fel de posibil să fie scitic, dacic sau getic. Mai simplu ar fi să ne gîndim că poate dacic și scitic nu înseamnă niște entități bine delimitate și omogene, ca un fel de triburi din imaginarul cel mai prost și mai violent al colonialismului. Sînt amestecuri, rețele, alianțe, relații de putere, forme de circulație a unor obiecte ce sînt deja mărfuri, nu produse naturale din străfundul identității tribal-cultural-colective. Adică scitic e la fel de dubios ca dacic. Nu doar că n-am rezolvat nimic, dar ne-am îndepărtat cu un pas de o presupusă pedagogie realistă, non-naționalistă. E un concurs în care unii (sciții) sînt mai realiști și critici, iar alții (dacii) mai autentici și mai buni patrioți. Fără vreun motiv clar.

Trecînd de la coif la primejdiile nostalgiilor socialiste, lucrurile par mai simple. E clar că înainte (de 1989) era mai rău și să crezi altfel e un semn de naivitate sau/și de rea-voință. Mai mult, în situația politică internă și externă de astăzi, o astfel de poziție e de-a dreptul periculoasă. Dar iar, atacul nimerește pe alături sau chiar face mai mult rău. În primul rînd, nu ia în calcul o bibliografie minimală de unde am afla că nostalgia poate fi de mai multe feluri – într-un fel restaurativă, conservator-fantasmatică, în alt fel reflexiv-critică. Dar tot nostalgie. Amestecul acesta „anti-nostalgic” blochează una dintre cele mai la îndemînă instrumente critice asupra prezentului. Atunci cînd nu avem instrumente teoretice și ideologice, cînd nu par să existe alternative, nostalgia funcționează, mai tîrîș-grăpiș, ca instrument critic asupra realității de azi. Dacă nu vedem decît prostie sau agresivitate aici, orice formă de dialog sau de pedagogie e blocată din start. Ba chiar pare o încercare de a ascunde violența și nedreptatea tranzițiilor post-socialiste, sub o formă de falsă înțelepciune evoluționistă sau de teorie a modernizării, cel puțin la fel de periculoasă ca cea mai conservator-restaurativă nostalgie.

Cu fanii, autentici sau nu, ai coiful dacic și cu nostalgicii socialismului se poate dialoga, ba e chiar util pentru ambele sau mai multele părți. Altfel, ratăm adaptarea și integrarea într-o poveste și o societate cît de cît comune. Asta fiindcă nemulțumirile primilor sînt reale și întemeiate, chiar dacă iau forme stranii sau resentimentare. Călin Georgescu (CG) e însă diferit. E nevoie de o dublă metodologie pentru a înțelege ființa duală CG. Una istorică, cu un pic de aplecare spre nucleul intențional al subiectului CG (cine este dînsul?), dar și spre formațiunile discursive din spatele subiectului și condițiile de posibilitate (în ce cîmpuri și lacuri se bălăcește dînsul?). Pe varianta omenesc, prea omenesc. A doua e înțelegerea lui CG ca pachet de suveranism, ca obiect de marketing produs cu ajutorul Inteligenței Artificiale. Adică cineva/ceva a pus la un loc texte, discursuri și feluri de a funcționa fără legătură istorică sau umană unul cu altul. Total neomenesc. Amestecul de discursuri din Ion Antonescu, Nicolae Ceaușescu, Corneliu Zelea Codreanu, Sergiu Nicolaescu, Thomas Jefferson etc. ține de un lucru a cărui întemeiere e imposibil de stabilit. Pretenția de altceva – altfel, poate binevenită – e falsă de la început. Acest altceva e doar un produs de marketing, o formă volatilă de marfă.

Suveranismul georgescian nu poate fi partener de dialog, fiindcă nu apare ca discurs sau experiență istorică, economică sau socială, ci ca o nouă tehnologie. Sub forma unei critici îndreptățite a nedreptăților unei societăți segregate și nedemocratice ni se livrează un cyborg ce funcționează într-un capitalism de cazino local. Așa cum, pe moment, nu prea știm cum noile tehnologii AI destramă și refac societatea (nu neapărat într-o variantă mai bună sau mai echitabilă), la fel nu prea știm ce naiba să facem cu CG, ca cyborg suveranist. O să se destrame la un moment dat, desigur, că nu pare să aibă servicii de mentenanță prea bune, dar asta nu va fi sfîrșitul. Ni se spune că, dacă lumea ar fi mai educată, CG nu ar fi posibil. Că am vedea toți, cu ușurință, falsitatea și incoerența. Asta e frumos și un pic melancolic, dar nu spune mare lucru. Pornind de aici, putem însă să ne imaginăm un spațiu de conversație pe termen lung sau de pedagogie publică. Un loc în care sciții să ia seama la daci și antinostalgicii la nostalgici.

De prin anii 1990, Educației îi este alocat, prin lege, minimum 6% din PIB, fără ca vreodată finanțarea să se apropie de cifra aceasta. Conform unui raport UNESCO din 2024, România ocupă locul 123 din 171 în clasamentul mondial în ceea ce privește alocările pentru Educație din PIB, și locul 156 raportat la cheltuiala publică generală. Nu e vorba de rea-voință sau prostie, ci, mai curînd, de economia (politică) și de relația ei cu democrația locală. Pare că prea multă democrație amenință să copleșească procesul de reformă cu așteptări pe care nu le poate satisface. Că în felul acesta s-ar deschide calea autoritarismului demagogic, subminînd atît reforma economică, cît și democrația. O prea mare implicare politică a maselor duce la populism și la revendicări ale perdanților tranziției. E mai bine ca partidele să guverneze între ele, chiar cu o populație nemulțumită, dar neimplicată. Doar că, în acest fel, succesiunea dintre crize/reforme economice neoliberale radicale și revolte populiste este inevitabilă. Faptul că Educația nu este, în această schemă, decît un sector foarte marginal are două efecte majore, legate între ele. În primul rînd, face crizele și reacțiile populiste la ele inevitabile – nu se poate ieși din acest ciclu fără investiții mari și deștepte în Învățămînt. În al doilea rînd, deschide larg porțile politicii pentru micii Bonaparte sau, mai exact, micii Codreanu.

Nu mai este nici suficientă, nici convingătoare cooptarea revoltei populiste în interiorul partidelor, pe vechea formulă PSD. Odată cu apariția cyborgilor suveraniști, poate că dacii, nostalgiile și coifurile ar trebui prinse în alte dialoguri și alianțe. Nu zic să nu rîdem de daci și de coifurile lor scitice – e aproape imposibil. Nici să ne aruncăm într-o lume a nostalgiilor resentimentare. Dar măcar uneori să rîdem și de noi, nu doar de ei, și să încercăm niște povești comune a căror morală nu o știe nimeni de la început.

Călin Cotoi, doctor în filozofie, este profesor la Departamentul de Sociologie al Universității din București.

Credit foto: Wikimedia Commons