Limite bune, limite rele

E bine să-ți cunoști limitele, dar e rău să fii limitat. Așa că forțează-ți limitele și ieși din tipare! Însă ai grijă să nu întreci măsura, căci totul are o limită... Ceea ce este inform, „netocmit și gol” ne îngrozește, fiindcă doar haosul și neființa nu au nici un relief și nici o alcătuire. Pe de altă parte, ne plictisim rapid de configurațiile statornice și de granițele consacrate, așa că vrem să scăpăm de ele ca de niște haine ponosite. Cum se împacă gustul pentru organizare și structură cu repulsia față de restricții și hotare?

Un prim pas e să înțelegem că limita „se rostește în multe feluri”, cum ar spune Aristotel, adică are o semnificație multiplă. Există limite materiale: forme, determinații și linii concrete ale obiectelor. Dar există și limite formale, ca în logică sau matematică. Există limite ale cunoașterii, dincolo de care mintea nu poate trece; și, înrudite cu acestea, sînt limitele limbajului, ce nu poate cuprinde infinitul simțirii și delirul fanteziei. Și există limite morale, asupra cărora eticienii dezbat de secole și pe care moraliștii le clamează sever, anulînd orice dezbatere.

Limitele sînt peste tot: în discurs, în gîndire, în acțiune, în fiecare nod al existenței. Tot ce e real are linii, contururi și determinații. Și nu putem gîndi un lucru fără margini, decît ceva dinainte sau dincolo de realitate. Doar că există două feluri de limite: unele negative, altele pozitive. Însă care sînt marjele de care avem nevoie și care sînt frontierele ce pot fi depășite? Pe care le putem întrece, cu care trebuie să ne împăcăm?

Răspunsul stă în coeficientul de necesitate. Limitele pozitive sînt necesare, celelalte au un grad mai mare de arbitrar. Limitele pozitive sînt orizonturi esențiale, pe cînd cele negative sînt simple contingențe, praguri întîmplătoare. Nu poți trece dincolo de limitele pozitive, trebuie să te mulțumești cu ce se află dincoace de ele. Doar cele negative admit depășirea. O posibilă ilustrare a acestei duble semnificații a limitei se găsește din filosofia lui Immanuel Kant, care, în Prolegomene, introduce distincția dintre granițe (Grenzen) și limite (Schranken), pentru a trasa marjele cunoașterii legitime.

Granițele (Grenzen) sînt contururile necesare ale unui domeniu, linia de frontieră dintre ceea ce poate fi cunoscut și ceea ce rămîne incognoscibil. În schimb, limitele (Schranken) sînt simple negații, un fel de praguri și restricții întîmplătoare, pe care intelectul le poate depăși. Granița e pozitivă. Are un caracter necesar și fundamental. E constitutivă și reprezintă un orizont ce încadrează un spațiu determinat, înăuntrul căruia uzul rațiunii rămîne legitim. De aceea, granița nu poate fi încălcată în mod justificat. Pentru Kant, orice depășire a graniței – cum e, de exemplu, tendința metafizicii de a trece dincolo de hotarele experienței – e o transgresiune, o rătăcire ilegitimă. În schimb, limita e negativă: o barieră contingentă, o treaptă ce poate fi depășită. Limita e o restricție accidentală, prin urmare e dinamică. Cunoașterea științifică de acum trei secole era limitată de cantitatea de informații, metode și teorii ale epocii respective. Însă limitele (Schranken) cunoașterii au fost depășite și înțelegerea noastră a înaintat cu succes.

În principiu, știința își poate depăși limitele (Schranken) și se poate extinde mereu prin demonstrații ingenioase, prin inventarea de noi metode și descoperirea unor realități necunoscute. Dar se va extinde cu tot cu granițele (Grenzen) ei constitutive, fără să le încalce. Cu alte cuvinte, ea nu se poate extinde pînă în punctul în care s-ar redefini ca fiind altceva decît este. Știința rămîne știință. Ea nu se poate ocupa de natura sufletului sau de caracterul tragic al libertății. Doar metafizica se încumetă să-și pună astfel de întrebări care – aflîndu-se la hotarul dintre experiență și transcendență – rămîn lipsite de răspunsuri exacte. Rezumînd, o limită e negativă, în timp ce granița e pozitivă. Prima se poate depăși, în timp ce a doua e inevitabilă.

Pesemne că ecouri ale acestei distincții kantiene se aflau și în mintea lui Noica, atunci cînd le vorbea discipolilor despre deosebirea dintre limită și limitație. Pentru filosoful de la Păltiniș, limita e relativă, o simplă restricție, un blocaj ce poate fi depășit, în timp ce limitația e obiectivă și stabilă, un orizont insurmontabil. Chiar și în cazul unei extinderi, lărgirea se face cu tot cu limitație. Limita e o mărginire accidentală, în vreme ce limitația e o îngrădire necesară, din care nu se poate ieși (decît poate cu prețul unei anomalii ontologice). Prima reprezintă un obstacol sau chiar o amenințare, pe cînd a doua e pozitivă (mai ales, în ipostaza „limitației ce nu limitează”).

Exemplele pe care le dă Noica sînt următoarele: Bucureștiul (locul servituții profesionale și al rutinelor cotidiene) e o limită, în timp ce Păltinișul (simbolul vocației culturale care definește ființa umană) reprezintă o limitație; apartamentul este o limită, locuința e o limitație; donjuanismul – o limită, dragostea adevărată – o limitație. (E interesant că printre ilustrările lui Noica se regăsește și aceasta: casta e o limită, iar clasa e o limitație. Și pare surprinzător că, în anii cenzurii comuniste și ai ideologiei marxiste ce postula progresul inevitabil către o societate fără clase, într-o carte precum Jurnalul de la Păltiniș s-a putut strecura ideea că stratificarea socială bazată pe deosebirile de clasă reprezintă o condiție obiectivă, ce nu poate fi depășită.)

Revenind la discuția despre limitele negative și cele pozitive, diferența poate fi rezumată relativ simplu. O limită pozitivă, pe care trebuie s-o îmbrățișezi, ține de registrul necesității, adică de arhitectura fundamentală a existenței sau a cunoașterii, de zestrea inalterabilă a condiției umane și a datelor tale constitutive. Faptul că timpul e ireversibil, iar spațiul e tridimensional, faptul că ești muritor, părinții tăi biologici, locul în care te-ai născut reprezintă cele mai la îndemînă exemple ale unui fond insurmontabil. Sînt pozitive nu fiindcă sînt neapărat bune sau pentru că trebuie să-ți placă, ci fiindcă sînt date, sînt ceea ce sînt. Nu poți să le renegi decît în delir și amăgire.

Pe de altă parte, există trepte, limitări și determinații pe care le putem modifica. Forma unei pietre și structura unei societăți, profesia, domiciliul sau convingerile noastre sînt lucruri care pot fi schimbate. Acestea sînt limitele negative. Nu pentru că ar fi rele în sine, ci fiindcă pot fi negate – adică redefinite și controlate – prin exercițiul libertății. Ele sînt realități variabile, determinații accidentale, cărora le putem da oricînd o altă formă. Spre deosebire de limitele pozitive, ce trebuie îmbrățișate ca atare, cele negative sînt granițe fluide, supuse schimbării.

Dar dintre aceste limite variabile, care sînt cele dezirabile și care sînt cele rele? Ce trebuie să schimbăm din tot ce putem schimba și ce trebuie să rămînă la fel? Sau, pe scurt, cum să ne folosim libertatea? Cel mai general răspuns este că limitele morale dezvăluie, susțin și protejează un bine intrinsec, în timp ce limitările imorale îl fac invizibil, îl subminează sau îl corup de-a dreptul. Un bine intrinsec sau, altfel spus, ceea ce este bun în sine. Nu ceea ce ni se întîmplă să dorim, ci ceea ce e cu adevărat dezirabil; nu un mijloc pentru alte țeluri mai înalte, ci un scop independent, ce merită urmat ca atare.

În etica modernă, există două concepții rivale despre natura acestui scop fundamental. Kant credea că singurul bine intrinsec e „voința bună” (der gute Wille), conștiința morală care transformă omul într-un scop în sine. Din acest punct de vedere, limitele acțiunii umane sînt date de valoarea absolută a ființelor raționale care nu pot fi tratate ca simple obiecte. O implicație majoră este că nu poți ucide o persoană nevinovată chiar dacă, în felul acesta, ai salva întreaga omenire. O altă idee care se desprinde din etica lui Kant e aceea că trebuie să ne limităm cît mai drastic pasiunile și instinctele pentru a deveni ființe cît mai raționale și mai autonome.

O altă concepție este cea utilitaristă, care echivalează binele cu bunăstarea: adică cel mai favorabil raport între plăcere și durere pentru cel mai mare număr de oameni. Trebuie să faci tot binele de care ești capabil, iar atunci cînd acesta e inaccesibil, trebuie să optezi pentru răul cel mai mic. Uneori, vei sacrifica nevinovăția pe altarul fericirii colective. Limitele morale sînt date de un calcul al consecințelor, care scoate la iveală valoarea relativă a existenței umane. O altă implicație a eticii utilitariste e că fericirea personală și a oamenilor pe care-i iubești nu au nici o prioritate în fața fericirii unor străini pe care nu i-ai văzut niciodată.

Deși sînt diferite, cele două concepții au un efect comun. Acesta e senzația, resimțită tot mai acut de individul modern, că moralitatea presupune abandonul proiectelor personale și al celor mai intime aspirații de dragul unor considerente impersonale. În acest fel, moralitatea e percepută ca o cămașă de forță care cenzurează cele mai adînci năzuințe individuale.

Mai există însă și o idee mult mai veche despre exercițiul și limitele libertății. E concepția vechilor filosofi greci, care credeau că etica este o artă a desăvîrșirii de sine, nu o știință a drepturilor și obligațiilor morale. Binele ultim era, în fond, perfecțiunea umană, adică o viață bine trăită într-o comunitate bine rînduită. Din acest punct de vedere, restricțiile morale nu erau percepute ca niște tabuuri frustrante, ci ca un antrenament în vederea fericirii. În loc să fie simțite ca niște ziduri opace, regulile de conduită erau privite ca niște ferestre către adevărata împlinire a omului.

Mai e oare posibilă o astfel de viziune asupra existenței în lumea noastră birocratizată, tehnologizată, diversificată, mediată și mediatizată, în care libertatea e un atribut al pieței, iar gîndirea un atribut al mașinilor? Deși devine tot mai dificilă, cu siguranță e posibilă. Rămîne oricînd o opțiune individuală. Pînă la urmă, limitele felului în care ne înțelegem pe noi înșine nu provin doar din exterior, vin și din noi înșine.

Daniel Nica este doctor în filosofie, lector universitar la Universitatea din București, Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, unde predă etică. Cea mai recentă carte publicată: Cine sînt eu? Autenticitatea și limitele sale morale (Editura Ratio et Revelatio, 2022).

foto: Immanuel Kant / wikimedia commons