Viitorul recalcitrant și planificarea

Pentru a înțelege ce este planificarea este important să pornim de la actul însuși de a planifica, în dimensiunea sa subiectivă. Trebuie deci să ne plasăm în situația concretă în care ne vedem nevoiți să facem un plan. E drept, facem planuri nu doar atunci cînd planificăm, ci și atunci cînd plănuim. Dar cînd plănuim, facem doar un plan aproximativ, ne gîndim difuz să întreprindem ceva: plănuiesc să merg în vacanță anul viitor, fără a fixa toate detaliile. În schimb, cînd planificăm, punem la punct un plan detaliat, organizat și structurat, determinat în toate aspectele sale decisive. Desigur, o planificare detaliată poate să înceapă cu o plănuire vagă. În orice caz, planificăm doar în anumite circumstanțe, pe cînd în altele o atare planificare nu este necesară. Astfel, întrebarea „ce înseamnă a planifica” trebuie recondusă la contextul de experiență în care necesitatea unui plan explicit devine stringentă. Așadar, cînd planificăm și de ce o facem?

Planificăm întotdeauna în raport cu un viitor pe care vrem să îl configurăm, de pe pozițiile prezentului, în funcție de anumite scopuri. Ca punte între prezent și viitor, planificarea poate fi deci înțeleasă drept unul dintre modurile de a trăi temporalitatea. Dar atunci planificarea trebuie diferențiată de celelalte comportamente în care eul se raportează la viitor. Ea poate fi pusă în contrast cu așteptarea viitorului, cu anticiparea lui, dar și cu frica de viitor, cu angoasa în fața viitorului sau cu speranța într-un viitor mai bun.

Bunăoară, cum se diferențiază planificarea de simpla așteptare? Așteptarea este în general pasivă: așteptăm ce va să vină, într-o expectativă reținută, fără a ne proiecta asupra viitorului, fără a ne angaja în direcția acestui viitor. De altfel, așteptarea lasă să se întrevadă doar un viitor incert. Fie că așteptăm – în chip răbdător sau nerăbdător – ceva care nu mai vine (sau doar întîrzie), fie ne așteptăm la ceva ce ar trebui să vină (dar nu știm dacă și cînd o va face), ne situăm într-un prezent care așteaptă (pasiv) să primească acest viitor. Viitorul vine peste acest prezent care, așteptîndu-l, îl primește. În așteptare, nu ne punem deci problema de a configura noi înșine acest viitor, de a-l determina în vreun fel. Viitorul e cel ce vine, iar noi doar îl așteptăm defensiv în prezent. Planificarea, în schimb, este activă, ea este un mod în care ne proiectăm viguros și ofensiv asupra viitorului. Nu ne mulțumim cu a primi ceea ce vine, ci vrem ca viitorul (care va să vină) să aibă o anumită configurație, aceea dorită de noi înșine. Planificarea este astfel un mod eminamente voluntarist de poziționare a viitorului. Aici, voința eului se exprimă într-un plan determinat în care viitorul este constrîns să se înscrie.

Dar cum se diferențiază planificarea de anticipare? Anticiparea pare că are o structură ceva mai dinamică decît așteptarea, fără a fi însă la fel de activă ca planificarea. Totodată, în anticipare, viitorul nu este atît de indistinct precum în simpla așteptare, dar el nu atinge acea claritate certă fixată de planul pus în joc de planificare. Astfel, în timp ce așteptarea stă în fața unui posibil nelămurit, iar anticiparea prefigurează un posibil ce cuprinde posibilități cumva întrevăzute, planificarea fixează un posibil cît se poate de determinat, unul ce cuprinde posibilități precizate. Specifică planificării este tendința hotărîtă de înstăpînire asupra viitorului din perspectiva prezentului. Nevoia irepresibilă de dominare a viitorului animă orice planificare. Eul vrea cu orice preț să fie stăpîn nu doar în prezent, nu doar asupra prezentului, ci să își extindă controlul și asupra viitorului. Iar modul în care o face prin planificare este unul organizat, metodic, logic, cît se poate de rațional.

Datorită acestui caracter logic-rațional, planificarea pare că se situează la antipodul raportărilor afective la viitor. Acestea pot fi pozitive – precum speranța într-un viitor mai bun sau entuziasmul în fața unui viitor incitant – ori negative, precum frica de o amenințare viitoare precizată, angoasa în fața unui viitor amenințător indeterminat sau deznădejdea în fața unui viitor care pare că nu mai are nimic de oferit. În mod cert, planificarea nu este o frică de viitor, căci se proiectează fără menajamente asupra acestuia, trasînd parametrii planului prin care viitorul să poată fi luat în stăpînire. Dar, totodată, este foarte posibil ca planificarea să ia naștere tocmai pentru a contracara angoasa latentă ce e mereu gata să irumpă în fața indeterminării viitorului. Prin urmare, o anumită dimensiune afectivă este totuși prezentă tacit în planificare, fie ea și aceea a unei calme prospecțiuni a viitorului. Pe același registru afectiv, putem spune că planificarea este optimistă prin însăși natura sa, fiind mînată de speranța că planul propus va reuși. Fără o astfel de promisiune de reușită, fără o încredere principială în ce va să fie, planificarea nu s-ar putea constitui ca planificare.

În orice caz, planificarea este o mișcare de forță. Ea urmărește să contracareze indeterminarea angoasantă a viitorului, este un mod de arondare a viitorului, o manieră în care trasăm cadrul formal în care viitorul să poată fi controlat. Planificînd, nu vrem să lăsăm viitorul la voia întîmplării, nu vrem să lăsăm  totul în voia sorții. Dimpotrivă, eul se afirmă și se impune ca agent asupra viitorului, acționînd prin intermediul unui plan bine pus la punct asupra necunoscutului pe care viitorul îl poartă mereu cu sine. Urmărim prin aceasta să reducem riscul ca imprevizibilul să ne joace vreo festă neplăcută. Planificăm pentru că vrem să ne asigurăm, pentru că refuzăm din temelie nesiguranța, pentru că refuzăm să riscăm.

Însă, chiar dacă prin planificare urmărim să contracarăm o serie de riscuri viitoare, poate că planificarea ne expune la un risc încă și mai radical: acela de a pierde viitorului ca viitor. Căci în planificarea excesivă viitorul este prezentizat: sensul său de viitor este modificat din perspectiva prezentului. Viitorul devine un fel de prezent, doar că unul pus pe mai tîrziu.

Or, caracterul propriu al viitorului ține tocmai de caracterul său incognoscibil, imprevizibil și impredictibil. Cunoscut poate fi doar prezentul – care ni se dă ca atare în prezența sa – și trecutul care a fost cîndva prezent și ne-a fost astfel accesibil. Dar esența viitorului constă tocmai în caracterul său inaccesibil. Viitorul este funciarmente imprevizibil: el nu poate fi prevăzut, nu poate fi văzut în avans. Tot așa, esența viitorului se manifestă în caracterul său impredictibil: nu poate fi prezis, zis sau formulat discursiv în avans. În schimb, la temelia oricărei planificări se regăsesc tocmai previzibilitatea (vederea anticipativă) și predictibilitatea (formularea discursivă anticipativă), ca forme ale cunoașterii anticipative.

Planul pe care îl pune în joc planificarea este unul formal, este o formă (sau o schemă) pe care o aruncăm proiectiv asupra viitorului, urmînd ca materia acestui viitor să o umple de îndată ce acel viitor devine prezent. Dacă aceasta se întîmplă într-adevăr, planul va fi „realizat” și putem zice că planificarea a fost una reușită. Dar ce se întîmplă cînd planificarea eșuează? Atunci viitorul se arată în dimensiunea sa recalcitrantă, el se dezvăluie ca viitor ce nu se lasă îmblînzit, ce nu se lasă domesticit prin prezentizarea lui forțată. Este un viitor ce își revendică vehement independența sa față de orice fel de prezent arogant. Este un viitor ce desfide pretențiile prezentului care își arogă drepturi de stăpînire asupra lui, ca viitor. Viitorul nesupus prezentului face ca planificarea să eșueze, manifestîndu-și suveranitatea sa de viitor. Eșecul planificării este lecția pe care viitorul o dă unui subiect arogant, care, în insolența lui, vrea să se înstăpînească abuziv pe ceea ce nu poate fi în fond stăpînit. Viitorul suveran se arată ca fiind în esența lui inaccesibil, incontrolabil dinspre prezent. Dimpotrivă, el, viitorul, este cel ce se revarsă spre prezent, el vine cu de la sine putere, dăruindu-se prezentului cu noutatea mereu incontrolabilă a evenimentului.

Este oare planificarea astfel înțeleasă opusul spontaneității? În aparență, da. Prin definiție, spunem că spontan este cel ce nu se dovedește previzibil, cel ale cărui mișcări nu sînt ușor de anticipat, cel care este plin de surprize, cel ale cărui manifestări sînt întrucîtva neconvenționale. Putem spune că spontan este cel ce face ce îi vine, pe loc, ce îi trece prin cap în acel moment. Spontan este, mai ales, cel care nu acționează în funcție de un plan bine stabilit, cel care nu planifică în detaliu toate mișcările sale viitoare, dar și cel care reacționează prompt, direct, subit, deschis, flexibil, nefiind instalat rigid în proiecțiile sale. Spontan este cel ce nu trăiește în timpi largi, stabili și persistenți, ci mai ales în punctualitatea clipei, în imediatețea unui deodată, în caracterul fulgurant al unei temporalizări subite. Spontaneitatea pare așadar un fenomen al clipei, este zvîcnirea clipei către neprevăzut.

Dar nu cumva avem a face aici cu o schimbare semnificativă de nivel? Se lasă oare spontaneitatea gîndită, ca și planificarea, la persoana întîi? Nu cumva spontaneitatea caracterizează mai degrabă modul de a fi al celuilalt? Fără îndoială, de pe pozițiile sinelui propriu, eu îl pot vedea pe celălalt ca fiind spontan, cu toate caracteristicile amintite mai sus, fie că ne este dat în frontalitatea unei relații directe eu-tu, fie că ne apare în lateralitatea unui terț. Dar mă pot eu oare percepe pe mine însumi ca spontan? Faptul că eu pot apărea drept spontan pentru ceilalți înseamnă oare automat că eu îmi apar și mie însumi drept spontan? Căci în sfera mea proprie de experiență, eu mă anticipez constant pe mine însumi, de fiecare dată, fie conștient, fie în mod pre-reflexiv. Tocmai de aceea, eu nu pot fi pentru mine însumi spontan în sensul impredictibilității. Privite din perspectiva fluxului meu temporal intern, mișcările care în ochii celorlalți par a fi absolut spontane și imprevizibile sînt deja anticipate, deja știute, în familiaritatea profundă a eului cu sine însuși, fixată în habitudinile sale deja sedimentate. Astfel că, paradoxal sau nu, chiar dacă pot fi planificator în raport cu viitorul propriu, așa cum am văzut mai sus, eu nu pot fi cu adevărat spontan în raport cu mine însumi.

Cristian Ciocan este cercetător la Universitatea din București (ICUB), președinte al Societății Române de Fenomenologie și redactor-șef al revistei Studia Phaenomenologica. Ultima carte publicată: Violență și animalitate (Editura Spandugino, 2022).