Vizibil, invizibil, vizual

Vizibilul angajează dintru început un subiect care vede, un subiect determinat esențial prin putința de a vedea. Hotărîtoare este întîi de toate corelația dintre văzător și văzut. În orice fapt de a vedea avem de a face cu un raport între cel ce vede și ceea ce este văzut. În joc este dualitatea dintre activ și pasiv: noi sîntem cei ce vedem, sîntem deci cei văzători; iar în jurul nostru sînt toate cele ce ni se dau spre a fi văzute. Lucrurile sînt vizibile, iar ansamblul lor constituie „vizibilul“. Vizibilul nu este ceea ce este văzut efectiv, ci ceea ce poate fi văzut. Așadar, „vizibilul“ nu e totuna cu „văzutul“. Văzutul este ceea ce eu văd în mod actual, acum și aici, într-o situație determinată, pornind de la un punct de vedere specificat de situația concretă a propriei corporalități. În schimb, vizibilul este mai larg, căci înglobează „văzutul“ actual (ceea ce văd acum și aici, în conjunctura actuală), dar și ceea ce pot vedea în alt context, pornind de la o altă conjunctură concretă. Chiar dacă situația mea conjuncturală nu îmi permite să văd un anumit lucru (sau un anumit aspect al unui lucru), știu că, dacă aș modifica această situație, de exemplu dacă mi-aș schimba poziția corpului, pot ajunge ulterior să văd ceea ce adineauri nu puteam vedea. Deci putem folosi expresia „nevăzut“ ca să determinăm ceea ce în situația actuală (determinată și conjuncturală) pur și simplu nu putem vedea, fiind în afara razei privirii noastre (acum și aici).

Totodată, „nevăzutul“ nu este totuna cu „invizibilul“, căci invizibilul se referă la ceea ce, în genere, nu se poate vedea, indiferent de punctul de vedere pe care l-am putea asuma. În schimb, nevăzutul este un încă-ne-văzut, un deocamdată-ne-văzut, așadar un vizibil care (doar momentan) nu ne este accesibil, un vizibil situat (deocamdată) în afara sferei vederii mele. Invizibilul este însă plasat în afara oricărei posibilități ale mele de a-l vedea. Spre exemplu, o stea inaccesibilă vederii noastre, fie și prin cele mai puternice telescoape, nu este invizibilă, ci este doar nevăzută, pentru că există, ipotetic, posibilitatea ca respectiva stea să intre cumva, odată cu progresul și mai accentuat al tehnicii, în sfera vizibilității efective. La fel, și cele mai mici microorganisme, pe care le determinăm ca fiind „invizibile cu ochiul liber“, nu sînt de fapt invizibile, ci sînt (doar) nevăzute; ele vor fi văzute odată ce vom avea la îndemînă un microscop mai puternic. „Invizibilul“ – în conceptul său tare – este ceea ce în genere, în orice context imaginabil, cu oricîte instrumente optice imaginabile, se sustrage vederii.

Cum ar trebui să situăm fenomenul imaginii în raport cu aceste cupluri antitetice, vizibil-invizibil, respectiv văzut-nevăzut? Știm, desigur, că toate imaginile sînt vizibile, dar nu tot ce este vizibil este automat imagine. Evident, există și lucruri (cele obișnuite: un scaun, o masă etc.) care sînt vizibile și nu sînt imagini. Atunci, cum ar trebui să delimităm vizibilul care este specific lucrurilor de vizibilul care este specific imaginilor? În privința lucrurilor „reale“, putem spune că, deși ele pot fi văzute și sînt prin aceasta vizibile, ele nu se definesc exclusiv prin raport cu actul de a vedea, măcar pentru faptul că le putem și atinge, că le folosim, așa cum sînt ele prinse în circuitul vieții practice, în sfera utilizării, așa cum sînt angajate în finalități concrete etc. În cazul lucrurilor mundane, abordarea prin văz este una dintre abordările posibile, nu unica, poate nu cea mai importantă, poate nu cea definitorie. În schimb, imaginile nu doar că sînt vizibile, ci ele angajează în mod esențial văzul. Mai precis, văzul e angajat în mod exclusiv, în sensul că imaginile se definesc în esența lor doar prin raport cu actul de a vedea. Registrul tactil și cel auditiv nu au nici o pertinență esențială în cazul imaginilor, cu atît mai puțin cel olfactiv sau cel gustativ. Poate fi atins doar suportul în care apare o imagine, dar imaginea ca atare nu poate fi atinsă. Imaginea este esențialmente intangibilă. Altfel spus, abia pentru că e esențialmente intangibilă este imaginea imagine. Tot așa, registrul auditiv nu aparține, în sens eidetic, imaginii, ci îi poate fi doar asociat (bunăoară, ca în trecerea de la filmul mut la filmul sonor). În schimb, imaginea este ceea ce este, în mod esențial, într-un raport exclusiv cu văzul.

Prin urmare, trebuie să distingem între „vizibilul imaginilor“ și „vizibilul lucrurilor“. Or, tocmai aici își face loc categoria vizualului. Am putea spune că imaginile, deși țin de vizibil, constituie o categorie ontologică cu totul aparte „în interiorul“ vizibilului, categorie pe care ar trebui să o putem determina printr-un termen aparte, bunăoară prin termenul de „vizual“. Prin urmare, se conturează aici o polaritate între „vizibil“ și „vizual“. Am putea spune, deci, că vizibilul ca gen cuprinde ca o specie a sa vizualul: nu există vizual care să nu fie vizibil, dar există vizibil care să nu fie vizual. Remarcăm, între altele, că „vizualul“ nu este plasat într-un cuplu antitetic, precum „vizibilul“ sau „văzutul“: nu putem concepe un ne-vizual (precum ne-văzutul), sau un in-vizual (precum in-vizibilul). Cum să determinăm deci vizualul? Ce face ca vizualul să fie vizual?

În orice caz, dacă „vizibilul lucrurilor“ trebuie să poată fi distins de „vizibilul imaginilor“ (și dacă pe acesta din urmă îl definim ca „vizual“), atunci ar trebui să avem și pe versantul subiectiv o diferență în ceea ce privește modalitățile vederii. Iar primul lucru la care ne putem gîndi este diferența dintre „a vedea“ și „a privi“, dintre simpla vedere și o mai complicată privire. Așadar, ne putem întreba dacă diferența dintre „vizibil“ și „vizual“ poate a fi cumva înțeleasă în funcție de diferența dintre „văz“ și „privire“, dintre „a vedea“ și „a privi“. Așa cum vizibilul este condiția de posibilitate a vizualului (pe registrul „noematic“, dacă vrem), tot așa și văzul este condiția de posibilitate a privirii (pe registrul „noetic“). Altfel spus, privirea poate fi concepută ca o „posibilitate eminentă“ a văzului, tot așa cum vizualul poate fi conceput ca o „posibilitate eminentă“ a vizibilului.

Dar cum ar putea fi determinată mai precis privirea în raport cu vederea? E drept că vederea se exercită, cel mai adesea, într-o modalitate banală, ordinară și cotidiană: văd autobuzul care se apropie, sesizez de asemenea numărul pe care îl poartă, percep și ușa deschisă (deci mă gîndesc că pot urca), întrezăresc figura plictisită a șoferului etc. Dar văzul (fenomenul vederii) are uneori și acea modalizare extra-ordinară care nu se reduce la sesizarea obiectivă și la perceperea concretă, ci angajează un strat superior al sensului și care, de aceea, merită un nume aparte: acela de privire. Uneori privim și nu doar vedem (așa cum, pe alt registru, uneori ascultăm și nu doar auzim). Dar ce anume privim și nu doar vedem? Și cum anume privim și nu doar vedem? Sau cînd anume privim și nu doar vedem? Cum se constituie temporalitatea și spațialitatea privirii, spre deosebire de temporalitatea și spațialitatea vederii?

Avem, desigur, și o vedere ambientală cu ajutorul căreia ne orientăm în lumea practică: atunci cînd descui ușa cu cheia, eu nu văd explicit locul în care introduc cheia, nici nu mă uit acolo cu o atenție care cercetează, ci mă orientez după o tacită și difuză vedere ambientală. Tot așa, putem vedea lucruri și într-un mod pasiv, lucruri care ne trec prin fața ochilor, pe care nu le observăm ca atare: nu zăbovim asupra lor, nu ne concentrăm asupra lor, nu ne focalizăm, ci le percepem difuz, lateral, ca într-o periferie senzorială, așa cum difuz percepem fondul pe care se profilează un lucru. Prin simpla vedere, putem vedea diverse lucruri în mod neintenționat: ele ne cad sub raza ochilor și, astfel, inevitabil le vedem. Dar nu putem privi în mod neintenționat: privirea este esențialmente intenționată, e o privire cu intenție, e o privire ca intenție. Tot așa, de privit nu putem privi pasiv: privirea e mereu angajată, activă, implicată.

Pe de altă parte, putem uneori să angajăm o vedere efectiv căutătoare, una atentă, iscoditoare și cercetătare. Însă faptul că ne uităm în mod atent și angajat la ceva nu înseamnă automat că în joc este o privire. Bunăoară, un paparazzi își urmărește atent ținta (activ, focalizat, intenționat), dar nu o privește. Un biolog se uită cu atenție la microscop, dar ar fi deplasat să spunem că el „privește“ microorganismele, deși le observă cît se poate de concentrat. Așadar, aici ar trebui să intervină o serie de note diferențiatoare suplimentare. Bunăoară, putem presupune că privirea implică un strat de sens personalizant al atenției: ne putem uita atent și intenționat la autobuzul care se apropie în ceață, pentru a distinge numărul, dar nu îl privim, pentru că nu angajăm nici un sens existențial, nu angajăm caracterul nostru de persoană, ci sîntem încă prinși în viața practică și în scopul concret, într-o finalitate mundană, pragmatică. Prin urmare, vederea poate deveni privire doar atunci cînd ar surveni și o detașare în raport cu scopurile practice și imediate ale vieții.

Putem deci să înțelegem diferența dintre vizibil și vizual pornind de la diferența dintre vedere și privire, considerînd că privirea angajează într-un mod eminent fenomenele vizuale (imaginile), în timp fenomenele pur și simplu vizibile (lucrurile) ar cădea în aria simplei vederi. O imagine nu este doar vizibilă, ci este și (sau mai ales) vizuală, în sensul că poate fi nu „doar văzută“, ci mai ales „privită“. În schimb, un lucru este vizibil, dar nu este vizual, putînd fi văzut în varii feluri (difuz sau concentrat, atent sau neintenționat etc.), dar nu ar putea fi privit, în sensul radical al privirii.

Însă situația nu este atît de simplă, iar aceasta din cel puțin două motive. Pe de o parte, vederea se poate modaliza ca privire nu doar în fața fenomenelor vizuale, ci și în raport cu anumite situații privilegiate ale intersubiectivității: și chipul persoanei iubite este privit (nu doar văzut), dar chipul nu este un fenomen vizual. Desigur, privirea de acest fel (intersubiectivitate privilegiată) nu este o vedere uzuală, pragmatică, aflată în vederea unor scopuri determinate, urmărind să rezolve sarcini mundane. Dar chipul privit (sau privirea privirii celuilalt) nu este un fenomen vizual, ci e un fenomen intersubiectiv. Așadar nu doar că vizibilul este mai larg decît vizualul, dar și privirea are o bătaie mai amplă decît vizualul (în sensul în care acoperă fenomenele vizuale, dar nu doar pe ele, ci și intersubiectivitățile privilegiate).

Pe de altă parte, poate că nu toate imaginile sînt date spre a fi privite: există desigur imagini care cer să fie privite, dar există și imagini pe care doar le putem vedea. Imaginile banale le putem doar vedea: fie că e vorba de poza din pașaport sau de jurnalul TV, de meciul de fotbal, toate aceste imagini nu se dau privirii, ci vederii. Vedem o imagine publicitară, dar privim o pictură. Așadar și conștiința imaginii poate comporta această dublă particularizare: fie ca vedere, fie ca privire. Iar aceasta, desigur, în funcție de ceea ce se dă și, mai ales, de cum anume se dă ceea ce se dă în și prin imagine. În acest sens, ar trebui poate să conchidem că, deși categoria imaginii deschide arealul vizualului, sîntem totuși nevoiți să diferențiem în interiorul ei între imagini ordinare (imagini de uz), care sînt mai degrabă văzute, și imagini care angajează un regim mai special al sensului, imaginile extra-ordinare prin însăși donația lor, imagini care ne solicită vederea într-un cu totul alt sens, în speță în sensul privirii. Mai precis, așa cum felul de a fi al imaginilor ordinare se cere a fi mai degrabă văzut, tot așa felul de a fi al imaginilor extra-ordinare se cere mai degrabă privit. Altfel spus, ființa imaginii, în donația sa, este cea care solicită un răspuns determinat din partea subiectivității căreia i se oferă și care se vede pusă în situația de a o înfrunta experiențial.

Întrebarea este dacă nu cumva vizualul se constituie în pofida vizibilului care ne cuprinde de peste tot. Nu este vizualul o deschidere care se face în interiorul vizibilului omniprezent, o deschidere către altceva? Dar către ce anume? Către o altă lume, către o altă spațialitate și o altă temporalitate? Caracterul ontologic al vizibilului este etanșul, în timp ce caracterul ontologic al vizualului este breșa. Vizualul despică vizibilul, este ca o crăpătură în suprafața etanșă a vizibilului, care face să se vadă altceva decît vizibilul. Dar acest „altceva decît vizibilul“ nu este (încă) invizibilul, ci vizualul. Caz în care poate nu e vorba de un altceva decît vizibilul, ci de un alt-cumva: vizualul deschide către un altcumva decît văzutul. Vizibilul direct perceput poate fi splendid (așa cum spunem că natura este minunată, că un peisaj real este sublim), dar vizualul e altfel: nu mai frumos, nu mai splendid, nu ierarhic ordonat, nu comparativ, ci altfel: autrement que visible, fără comparație, în afara oricărei comparații.

Cristian Ciocan este cercetător la Universitatea din București (ICUB), președinte al Societății Române de Fenomenologie și redactor-șef al revistei Studia Phaenomenologica. Ultima carte publicată: Violență și animalitate (Editura Spandugino, 2022).