Duhul mașinilor spirituale

# Meghan O’Gieblyn, Dumnezeu, om, animal, mașină, traducere de Iulian Comănescu, Editura Humanitas, 2023.

Cîte dintre trăsăturile umane ne sînt specifice și cîte putem imita sau recrea printr-un dispozitiv ori prin software? Ce definește, deci, omul și-l face o entitate diferită de (un) dumnezeu, un animal sau o mașinărie? Cînd Inteligența Artificială arată creativitate și abilități de comunicare, ca să nu mai vorbim de putere de calcul sau sarcini tehnice specifice, ce putere mai are orice viziune antropocentrică? Nu cumva, prin propriile creații și descoperiri, ne demonstrăm nouă înșine că nu sîntem cu nimic diferiți de mașinăriile, algoritmii, informația și entropia pe care le aducem în lume?

Într-un articol anterior, menționam ciocanul lui Maslow, propunîndu-mi să tratez un subiect de literatură cu o limitare autoimpusă: mintea de matematician. Cartea lui Meghan O’Gieblyn ridică o problemă similară, dar la nivelul întregii specii umane. Autoarea, fostă creștină fundamentalistă, dezvrăjită de cîțiva ani, așa cum menționează în mai multe ocazii, se întreabă, odată cu marii filosofi ai secolelor trecute, dacă sîntem responsabili de o creație în oglindă a celei divine. Altfel spus, dacă, în loc de a fi noi, oamenii, făcuți după chipul și asemănarea unui Dumnezeu, am creat totul în jur, inclusiv divinitatea, după propriile trăsături. Cartea are multe accente de teologie, dar ele nu alcătuiesc tema principală. Aș numi-o, mai degrabă, o cronică a călătoriei autoarei pentru înțelegerea naturii umane și post-umane, în direcții care se intersectează cu religia doar comparativ sau istoric.

Antropocentrismul este recunoscut încă din primele capitole drept o prejudecată, așa că este rapid înlocuit de perspective științifice, filosofice sau pur și simplu futuriste: „Lucrurile însuflețite sînt mai importante pentru supraviețuirea noastră decît cele neînsuflețite, iar ceilalți oameni sînt cei mai importanți. Așadar, selecția naturală i-a răsplătit pe cei care, confruntați cu un lucru necunoscut, pun «mize înalte», presupunînd că lucrul respectiv nu este doar viu, ci și uman. Toți am moștenit această schemă perceptuală, iar tendința de a înzestra excesiv obiectele cu calități umane este un efect secundar nedorit. Însuflețim în mod constant, obsesiv chiar, lumea cu viață pe care nu o are”.

Una dintre tezele cărții este că orice căutare a unui specific uman este sortită eșecului, din cauza circularității. Știința, de pildă, este principala metodă de cunoaștere a lumii fizice și, după toate standardele, modul obiectiv de a ne raporta la ea. Însă ce este știința, dacă nu o încercare de a descrie, adică de a reproduce în propriul sistem limitat de logică, de gîndire și de simulare, ceea ce ne înconjoară? „Toate percepțiile sînt metaforice”, nu vedem lucrurile în sine, ci le vedem ca pe anume obiecte, spunea filosoful austriac Ludwig Wittgenstein, citat de autoare, referindu-se la percepția urmată de înțelegere prin raportare comparativă la modele și experiențe anterioare, inevitabil subiective.

Nici matematica, standardul absolut al abstractizării, deci al generalității, nu este scutită de astfel de limitări. Orice matematică este creată, dezvoltată și aplicată de oameni, alcătuind un sistem departe de a fi perfect; exemplul clasic de fisură îl constituie teoremele de incompletitudine ale lui Kurt Gödel. Cît despre aplicabilitatea matematicii și a modelelor abstracte, nu ne rămîne decît să conchidem în acord cu cel care a ridicat această problemă în anii ’60 ai secolului trecut, fizicianul maghiar Eugene Wigner: este „un fenomen pe care nu-l înțelegem și nu-l merităm”, dar de care am face bine să ne bucurăm și să profităm.

Dezvrăjirea propusă, așadar, nu este doar față de religie, ci și față de om, ca avînd orice rol central în alcătuirea și, mai ales, în evoluția lumii. Un substitut, la prima vedere, este transumanismul. Rădăcinile acestui curent, notează autoarea, sînt în învierea profețită de religii, dar și în Divina Comedie, în care Dante se vede nevoit să inventeze un cuvînt pentru a descrie o transformare a omului care-l duce dincolo de ceea ce este uman. Epoca mașinăriilor spirituale, precum titrează un volum din 1995 al futurologului Ray Kurzweil, se dezvoltă odată cu Inteligența Artificială, cu implanturile cerebrale, dar și cu alte inovații pe care le-am putea vedea printre noi în următoarele decenii, ca transferul minții către un alt înveliș sau către cloud – așa-numitul mind upload.

Există și cercetători de părere că orice astfel de discuție privitoare la minte este în van. La fel cum viețuitoarele nu sînt altceva decît biologie și chimie sau, mai simplu, în cuvintele fizicianului Richard Feynman, doar niște „atomi zglobii”, mintea, conștiința și inteligența sînt pur și simplu informație. Însă, în loc să fie un răspuns, termenul este atît de vag, încît invită la numeroase alte întrebări. Creatorul teoriei informației, ca ramură a matematicii, fizicii și informaticii deopotrivă, americanul Claude Shannon, nu oferă o definiție directă a informației, ci doar prin aplicații care conțin schimburi ale acesteia.

Comportamentul de roi

În zilele noastre, astfel de cercetări sînt mai degrabă încadrate în ramura inter- și trans-disciplinară numită teoria sistemelor complexe. Cercetătorii ezită în a specifica un criteriu după care un sistem este „complex” sau „simplu”, însă rezultatele și aplicațiile studiilor sînt relevante și fără echivoc. Sistemele complexe apar în studiul diverselor ansambluri cu un număr considerabil de componente. Populații biologice, specii în ansamblu sau chiar unități militare ori geopolitice sînt astfel de exemple. Biologia a oferit un punct de pornire important în studiul unui concept ale cărui aplicații ating domenii nebănuite, precum Inteligența Artificială.

Este vorba despre așa-numitul comportament de roi (swarm behaviour), observat la albine și la alte viețuitoare. Exemplul se încadrează într-o clasă mai largă, care studiază comportamentul emergent: situații cînd dintr-o configurație inițială și fără reguli preprogramate asupra ansamblului încep să apară manifestări concertante, datorate exclusiv regulilor intrinseci ale componentelor. Găsim astfel de manifestări la roiurile de albine, la bancurile de pești sau la stolurile de păsări. Fiecare individ al sistemului are propriile reguli de bază, precum păstrarea unei anumite distanțe și ierarhii față de ceilalți membri și, cînd grupul este suficient de mare, o perspectivă de ansamblu ne arată tipare complexe, aparent alcătuite inteligent.

Nu întîmplător, studiul sistemelor complexe se face cu modele și metode matematice care folosesc teorii sofisticate de statistică și probabilități, aceleași discipline care ocupă un rol central și în studiul Inteligenței Artificiale. De altfel, mai mulți cercetători vorbesc despre inteligență și conștiință, cu tot vagul inclus în acești termeni, drept comportamente emergente, aspect notat și de O’Gieblyn: „Deși majoritatea oamenilor tind să vadă creierul drept unitatea centrală de procesare a corpului, organul însuși nu are vreun control centralizat. Filosofii și cercetătorii în neuroștiințe punctează adesea că percepția noastră asupra unui eu interior unificat – iluzia, cum o numea Richard Dawkins, că sîntem «o unitate, nu o colonie» – nu are vreo bază în arhitectura propriu-zisă a creierului. De fapt, avem doar milioane de părți inconștiente care conspiră, similar unui stup de albine, la crearea unui «sistem» care este inteligent. Credința în emergență implică adesea ideea că locul conștiinței nu e doar în cap; ea apare din relațiile complexe care există în întreg corpul, dar și din interacțiunile dintre corp și mediul înconjurător”.

Dincolo de perspectiva științifică și filosofică din multele referințe, citate și parafraze, întreaga carte a lui Meghan O’Gieblyn este o lucrare personală. Americanca mărturisește în mai multe rînduri că, deși călătoria sa prin care a lăsat religia în urmă a purtat-o către numeroase lecturi și conferințe de fizică cuantică, filosofie, informatică și alte științe – la unele dintre ele fiind printre vorbitori –, pe tastatura computerului său singura literă care s-a tocit este I: eseul cu rădăcini în propria experiență este în continuare genul care o reprezintă. Structura generală a cărții reflectă acest lucru: primele și ultimele capitole, între care se află excursia către filosofi, fizicieni și futurologi, conțin experiențe proprii cu fațete ale viitorului, poate, post-uman. În primele pagini, încercarea de conviețuire cu un cățel robotic (Sony Aibo), iar în final, discuțiile cu un chatbot îi alină singurătatea.

Paradoxul, așa cum scrie Hannah Arendt în eseul „Cucerirea spațiului și statutul omului” (1963), este că „și dacă ar fi adevărat [...] că sîntem înconjurați de mașinării ale căror fapte nu le putem înțelege, deși noi le-am conceput și construit, ar însemna că minunile științelor naturale de cel mai înalt nivel ne-au invadat lumea cotidiană”. Soluția, sau măcar consolarea, vine din filosofia unui remarcabil „călăreț al noului ateism”, dispărut recent dintre noi, Daniel Dennett. Înzestrăm mașinăriile cu „accente umanoide drăguțe, efecte de tip Disney care încîntă și dezarmează orice neinițiat”, făcîndu-ne, astfel, să atribuim personalitate acestor „roboți sociali” mult mai repede decît e cazul. Oamenilor le lipsește tăria de a stabili praguri dincolo de care o entitate poate să fie considerată om, iar această ezitare se datorează, conform aceluiași Dennett, istoriei rasismului și clasificării în diverse alte -isme.

Recomandarea de lectură a cărții Dumnezeu, om, animal, mașină o fac fără ezitări oricui este interesat de istoria și viitorul tehnologiei roboților umanoizi, cu remarcabilă deschidere către filosofia minții, a biologiei și chiar teologie. Cititorul găsește aici o perspectivă multiplă, dar și obiectivitatea „vederii de nicăieri” (Thomas Nagel), care nu concentrează conținutul către un subiect, ci invită la o coerență emergentă. Fragmentele și temele abordate sînt diverse, dar cu o ordine internă ghidată de cei patru poli din titlu, inclusiv prin ordinea lor, care devine o ierarhie.

Adrian Manea este matematician, fondator al Poligon Educational, platformă educațională care îmbină știința cu istoria, filosofia, tehnologia și literatura. Scrie pe Substack-ul „Laturi ale științei”.