Ce și cum auzim

Nu știu dacă ați încercat vreodată, într-o țară străină fiind sau urmărind un film în care se vorbește o limbă necunoscută, să identificați unitățile limbii, adică să vă dați seama unde se termină un cuvînt și începe următorul. Este un efort sortit eșecului din start – în afară de cazul în care vorbitorul ar face pauză după absolut fiecare cuvînt (și poate că, între cele circa 7.000 de limbi curente, există vreuna cu asemenea cerințe), dar un astfel de discurs ar suna sacadat, robotic, nenatural. Altfel stă situația cu limba scrisă, chiar necunoscută: cuvintele formează tipare distincte, blocuri de semne despărțite de spații albe; în interiorul blocurilor, semnele se ordonează frumos unul după altul. Lipsește sensul, desigur, însă toate granițele (între cuvinte, între litere) sînt clare. Claritatea formală vizuală a elementelor limbii nu corespunde, însă, cu una auditivă, nici măcar în limba maternă. Vorbirea naturală e fluentă, curgătoare, legată. Gura și buzele articulează, în succesiune rapidă și vizibil, sunete foarte diferite unele de altele. Invizibilul, însă, e fascinant: în interiorul vorbitorului, aerul expulzat din plămîni pune în mișcare un întreg angrenaj de articulatori, din laringe și pînă (mai ales) în cavitatea orală, unde cel mai important dintre ei, limba, nu face pauză între sunete; abia încheind o poziție pentru un anumit sunet, o și ia pe cea necesară articulării următorului, și tot așa.

În anii ’50 a fost inventat spectrograful acustic – un aparat care analizează natura undelor sonore ale vorbirii, a căror energie e convertită în imagini (spectrograme). Datorită lui știm azi că, de exemplu, într-o silabă oarecare, să zicem ba, informația despre consoana b este conținută (codificată) în vocala a. În experimentele de laborator, silaba pronunțată integral se aude și se identifică ușor, dar, dacă se elimină spațiul dedicat lui a, consoana b nu mai poate fi identificată, se aude ca un zgomot. Nu numai de la stînga la dreapta se propagă influența, ci și invers. În silaba in, de pildă, i este ușor diferit de cel din, să spunem, it: el e nazalizat, deoarece în sunetul care urmează, n, aerul este expulzat pe nări. Toate acestea confirmă ce se întîmplă la nivel biologic: limba trece de la o poziție de articulare la cealaltă cu o rapiditate și o finețe nemaipomenite.

Faptul că, într-o silabă, trăsăturile fonetice ale vocalei și ale consoanei se extind de la una la alta (se co-articulează)  – fie ca anticipare (de la dreapta la stînga), fie ca perseverare (de la stînga la dreapta) – pune serioase probleme în cercetarea felului în care percepem vorbirea. Cum segmentăm, mental, fluxul oral continuu? Cu alte cuvinte, ce percepem – fonemul sau silaba? Știind că, în ba, cele două sunete se suprapun pe o porțiune, de vreme ce articularea lui a e programată în articularea lui b, întrebarea e: unde se termină b și unde începe a? Transmisia aceasta paralelă care are loc contravine ideii conform căreia, perceptual, vorbirea se segmentează în foneme (analog cu ceea ce se întîmplă, vizual, cu literele alfabetului în limbile fonetice). Și, deși există o mulțime de dovezi în favoarea modelului fonematic, o altă mulțime de dovezi sprijină modelul silabei ca unitate de percepție a vorbirii. Problema segmentării vorbirii e importantă pentru înțelegerea felului în care învățăm limba maternă, dar are implicații și pentru adulți, cum vom vedea puțin mai departe.

În cartea ei din 2017, How Emotions Are Made, Lisa Feldman Barrett, care predă psihologia la Northeastern University (Boston, Massachusetts), spune: „Încă din primul an de viață, creierul uman își dezvoltă un sistem conceptual generativ autosuficient. Nou-născutul e capabil să învețe tipare – un proces numit învățare statistică. Atunci cînd ne naștem, sîntem bombardați cu zgomote, cu semnale ambigue venite dinspre lume și dinspre propriul corp. Avalanșa aceasta nu e haotică, are o structură, are regularități. Micul creier începe să calculeze ce probabilități există ca anumite imagini, sunete, mirosuri, atingeri, gusturi și senzații interoceptive să se grupeze între ele sau nu. [...] Învățarea statistică la om a fost descoperită mai întîi în studiile asupra apariției vorbirii. Bebelușul arată un interes spontan cînd cineva vorbește. [...] Pe măsură ce aude sunetele curgînd, treptat deduce granițele dintre foneme, silabe și cuvinte. Din formațiuni sonore gen păpămacum, vreisăpapiacum, papabunmorcov, el învață care silabe se grupează împreună mai frecvent (pa-pa, a-cum) și, deci, probabil, sînt parte a unui cuvînt unic. Silabele care apar relativ rar împreună aparțin, mai degrabă, unor cuvinte diferite. Nou-născuții învață aceste regularități extrem de repede, în chiar cîteva minute”.

Chiar așa să fie? Citind toate aceste lucruri, ai impresia nu numai că problema a fost tranșată, dar și că nu e chiar mare lucru să auzi o masă informă de zgomote și să începi să detectezi forme. În realitate, faptul că avem un sistem de scriere alfabetică, prin care codificăm sunete, ne orientează descrierea percepției. Atomismul acesta (analiza prin segmentarea repetată a unui lucru pînă la cele mai mici părți componente) este ulterior percepției, cred eu. Cercetările de pînă acum din psihologia cognitivistă arată că, într-adevăr, copilul se naște cu abilitatea de a învăța orice limbă; că, în primul an de viață, capacitățile sale de percepție sînt dirijate de sunetele limbii materne (pierde posibilitatea „setărilor” din creier pentru sunete străine, după principiul use it or lose it); că poate distinge foneme. Dar aceasta nu înseamnă că și percepe vorbirea ca o înlănțuire de foneme. Mai degrabă, spun unele voci cu care mă declar total de acord, copilul mic folosește silaba (inclusiv în memorare).

Că el operează mai ales cu silaba se vede cel mai bine în propriul „discurs”. Ce forme sonore distingem și în ce ordine apar ele? În primul rînd, cele care sînt cel mai ușor de articulat în mod universal: vocalele, după doar cîteva săptămîni de viață. Nu toate, ci doar cele mai frecvente (tot universal) – a, u, o –, urmate, peste nu multe luni, de primele consoane. Important: ce tip de consoane? Bilabialele – m, p, b –, adică exact acelea pentru a căror articulare se folosesc părțile anatomice implicate în hrănire (supt): buzele. De asemenea important: consoanele nu sînt articulate izolat, ci legate de vocalele pe care le știe deja: da, ba, ma etc. După aceea urmează repetiții ale acestora, bababa, dadada, mamama...; pe la 10 luni încep combinări fără sens, mabodu, pumoda...

În următorii ani, segmentarea discursului adultului în silabe este o sarcină dificilă a copilului mic din orice cultură. Profesorul Timothy Jay descrie, în The Psychology of Language, un dialog cu nepotul său, Patrick, pe atunci în vîrstă de 4 ani, căruia îi spune că trebuie să plece la Miami. Copilul (pentru care unchiul e „Tim”) se întoarce către mamă și întreabă: »Where is Tim’s ami?” Din numele Miami, evident auzit atunci pentru prima oară, Patrick recunoaște doar prima silabă, /mai/, pe care o identifică drept my („meu”, „mea”), și stabilește granița: my ami. Ami va fi clasificat de creier drept cuvînt nou de al cărui sens va trebui să se ocupe ulterior (sarcină la fel de dificilă, de care se achită cu succes prin negocieri multiple cu realitatea).

Stabilirea granițelor se face tot prin negocieri îndelungate și încercări de multe ori eșuate. Ce spune Timothy Jay despre acest proces? Doar două lucruri (și, de obicei, are foarte multe lucruri interesante de spus): copiii „pot folosi accentul sau ritmul pentru a marca granițele cuvintelor. De obicei, silabele accentuate vin la începutul cuvintelor, permițînd contrastul dintre finalul unui cuvînt și începutul celuilalt”. Cealaltă explicație oferită sînt regulile fonotactice – cele care specifică secvențele de foneme posibile și imposibile (de exemplu: sunetul h nu apare niciodată la sfîrșitul unui cuvînt englezesc; tl, bm etc. sînt secvențe imposibile în orice poziție; ng e secvență imposibilă ca segment inițial etc.), la care cercetătorii au ajuns în urma constatării experimentale a faptului că orice bebeluș preferă să asculte tipare sonore care se conformează celor din limba maternă. Fără îndoială că toate acestea sînt informații folosite de creier, dar lipsa de explicații mai numeroase și mai detaliate arată că, de fapt, nu știm cum anume operează el în procesul segmentării.

Formele greșite înregistrate de Tatiana Slama-Cazacu în tratatul său de psiholingvistică la copiii de 3-4 ani din cultura noastră (supat / sub pat, dimpărăția / din împărăția, te legăntruna / te legăn întruna, te legănani / te legăn nani, nodaie / în odaie, nodăiță / în odăiță, noraș / în oraș) arată că, mai ales atunci cînd sînt implicate elemente gramaticale (articole, prepoziții), segmentarea poate fi deficitară, copilul avînd tendința să memoreze „blocuri sintagmatice” ca atare. E sarcina adultului și a educației preșcolare să-l ajute în acest efort. În școală, învățarea scrisului e crucială pentru că, în sfîrșit, sunetele se pot suprapune cu literele, silabele din blocurile sintagmatice se duc unde trebuie; scrisul clarifică și ajută hotărîtor la identificarea elementelor limbii. Ceea ce nu garantează, însă, că sîntem scutiți de surprize, ca adulți: am găsit, de exemplu, în diverse lucrări scrise, forma umpic / un pic (de mai multe ori, la studenți diferiți) și, mai recent, debia / de abia. Avem de-a face, în mod clar, cu forme scrise așa cum se aud (în prima se constată o asimilație regresivă ca urmare a pronunțării legate, fără pauză; în a doua, o eliziune, din aceeași cauză – ambele fiind fenomene normale).

Pe lîngă erorile individuale de segmentare există și cazul interesant al erorilor colective. Voi da un singur exemplu (din multe): în engleza anilor 1300 a pătruns cuvîntul franțuzesc napron (pentru a desemna un șervet de masă). Vreo două secole mai tîrziu îl găsim ca apron („șorț de bucătărie”) – n s-a pierdut pe drum, alipit fiind acum la articolul nehotărît care îl precedă de fiecare dată: a napron a devenit an apron. Cînd scrisul și cititul sînt rezervate elitei educate, impunerea formelor orale alterate nu trebuie să ne mire. Dar, ca adulți, cum reușim să auzim cuvinte distincte în fluxul continuu al vorbirii? Prin folosirea conceptelor, spune Lisa Feldman Barrett: regularitățile detectate ca nou-născuți, prin care fixăm granițele dintre foneme, „devin concepte pe care creierul le va folosi mai tîrziu în categorizarea fluxului sonor în silabe și cuvinte”. Dar noi ne vom ocupa de aceste lucruri în articolul următor.