Revoluții și crime

Întîmplarea face ca acum, cînd societatea este nevoită din nou să apere statul de drept și democrația, Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova să prezinte spectacolul Reconstituirea, care investighează ideea de revoluție. Într-un cadru care presupune un continuu reenactment – actorii se reprezintă pe ei înșiși într-o repetiție – se înșiruie scene ficționale cu fundal real: anul 1968 în România, Franța, Cehoslovacia, decembrie 1989 în România. Sînt ani în care generațiile tinere au ieșit în stradă pentru ceea ce fiecare a crezut a fi propria libertate. În august 1968, rușii au ocupat Cehoslovacia, punînd capăt Primăverii de la Praga, reforma democrată inițiată de Alexander Dubcek cu cîteva luni înainte. Revoltele studențești de la Paris din mai 1968 porneau de la ideile socialiste privind echitatea socială și drepturile muncitorilor. În spectacol (concept: Catinca Drăgănescu și Ciprian Făcăeru) sînt imaginate povești personale ficționale în cadre revoluționare reale din 1968, conectate printr-un reenactment la filmul lui Lucian Pintilie, Reconstituirea, produs în același an. Scena aleasă este cea finală din repetiția din film (repetiție la repetiție), care agravează rezultatul: lovitura din plan real, reluat sub presiunea politică, devine letală. În spectacol, ideea se reia din altă perspectivă într-un moment în care conflictul din lumea fizică, fie ea și pe scenă, ajunge în realitatea virtuală. Un personaj participant la conflict folosește o cască VR și se luptă cu un personaj virtual (din păcate, la reprezentația pe care am văzut-o scena a fost ratată tehnic). Conflictele și polarizarea pe care o aduc traversează mediile, ba chiar se agravează în alte medii decît cel original, o idee vizibilă în realitatea electorală recentă, cînd divergențele din societate în planul real au fost amplificate și distorsionate în social media atît de mult încît au adus la putere forțe iliberale și/sau neofasciste. Spectacolul face un salt temporal și integrează și o poveste despre revoluția din 1989 din România, deschizînd ușa discuției, fără să treacă însă pragul, despre revoltele sociale postcomuniste. Parte a proiectului european ACuTe (Culture Testbeds for Performing Arts and New Technology), axat pe integrarea noilor media în actul performativ, spectacolul folosește filmarea live cu transmisie în timp real pe televizoare, VR cu transferul pe aceleași ecrane al imaginilor virtuale etc. Sînt două lucruri care se intersectează aici: unul este ideea de intermediere, cu realitatea filtrată prin diverse medii (publicul vede simultan acțiunea live și filmată), altul este reenactment-ul ca formă de filtrare, din alte perspective, a unor realități. Joncțiunea acestor două cadre ample ale spectacolului duce la chestionarea temei revoluției în mai multe chei – ce e realitatea, perspective generaționale, geografice și temporale diferite asupra istoriei, arhivă și memorie în formate de documentar și ficțiune etc. Politica opresivă sufocă la final revoltații într-o scenă în care plafonul se lasă atît de jos încît strivește actorii. Nu știu dacă lumina roșie care inundă scena trebuie interpretată într-o cheie politică. După cum ne-au arătat alegerile din acest an, și alte culori politice sînt la fel de strivitoare.

Gertrude. Strigătul aduce un text asemănător cu Hamletmachine de Heiner Müller, o reimaginare analitică a tragediei shakespeariene Hamlet într-un discurs politic. Textul lui Howard Barker o pune în centru pe Gertrude ca o nimfomană extrem de atractivă și care își folosește sexualitatea pentru a domina politic. Gertrude (Romanița Ionescu) este o femeie matură (aproximativ 45 ani), care își instrumentează politic corpul, are un apetit crescut și nu doar sexual – emite sunete mortale, ca sirenele, strigătul ei în momentele erotice este un cataclism cosmic precum Țipătul lui Munch. Repetă același țipăt și în momentele criminale căci sexul și moartea au similitudini (strigătul este mut, se aude doar la final, deși dacă ar fi rămas inaudibil și-ar fi păstrat fascinația). Ea cere uciderea soțului ei, Hamlet regele – în prima scenă, ea, lîngă trupul nud adormit al lui Hamlet (Liviu-Ovidiu Chiva), îi poruncește amantului său, Claudius (Ștefan Cepoi), să își ucidă fratele (cursa de șoareci) – și pe cea a fiului, tînărul Hamlet. Comandă asasinate și generează altele, chiar dacă nu le ordonă direct, este o femeie mortală ca o Meduză. Claudius este subjugat erotic de către ea și, în ciuda aparențelor sale macho – haine de piele neagră, cu lanțuri de metal și arme –, este un bărbat slab, supus dorinței. Cascan este un amestec de Polonius cu Osric, sfetnicul reginei, gargarisit și viclean, deși are aparență inofensivă (Angel Rababoc ține în frîu comicul acestui personaj – singurul care detensionează atmosfera apăsătoare – fără a-l caricatura, ceea ce ar fi fracturat structura dramatică). Hamlet (George Albert Costea) suferă de lipsa iubirii, cea părintească, a bunicii, mama tatălui său, Isola (Gabriela Baciu), care îl consideră cam nevolnic, și a soției, Ragusa (Alina Mangra), o variantă de Ofelia casnică, maternă, fără tragicul shakespearian. Ducele de Mecklenburg (Marian Politic) este un amestec de Horatio și Fortinbras, cucerește tot, inclusiv pe Gertrude, care devine una dintre posesiunile lui cînd o ia de soție. Scaunul din mijlocul scenei rămîne neocupat tot spectacolul, iar la final ducele preferă să distrugă lumea/regatul, dîndu-i foc, decît să se instaleze pe tron. Gertrude își face planuri pentru noua viață conjugală, cu spiritul ei malefic țesînd intrigi, dar pare înfrîntă căci soțul o domină – nu doar că îi poruncește să îl urmeze, ci o și umilește sexual. Este un text antipatriarhal: aceste femei, care se conectează în sfera ratării maternității (Gertrude își ucide, voit sau accidental, ambii copii, Ragusa nu reușește să își securizeze copilul, Isola se coalizează cu Gertrude, în ciuda faptului că aceasta i-a ucis fiii și nepoții), sînt rezultatele unui mediu patriarhal, iar devierea criminală a lui Gertrude vine într-un context în care ea putea fi doar victimă sau agresor. Deși alege să ucidă ca să răzbească în lumea bărbaților, Gertrude nu reușește să păstreze puterea, pe care o pierde tot în favoarea unui bărbat. Creat de tînăra regizoare Denisa Hălăngău, spectacolul este de la început pînă la sfîrșit jucat în forță, tensionat și înnegurat, riscînd să devină repede monoton, previzibil și, în final, obositor. Un pic mai multă imaginație nu ar fi stricat.

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto 1: Reconstituirea © Albert Dobrin

Foto 2: Gertrude. Strigătul © Teatrul Național „Marin Sorescu”, Craiova