Texte și teatru în 2024

2024 a fost un an în care s-a scris (mai) mult pentru și despre scenă, parte dintr-un proces de revigorare a teatrului autohton, ca o reacție tîrzie la pandemia ce a paralizat cultura locală în paradigma ante-pandemică, deși lumea se schimbase. Se scrie mult – texte de autor și scenarii create în diverse formule pentru o producție anume – și datorită contextelor favorizante, de la cursurile de scriere dramatică la concursurile de dramaturgie, pe fondul unei tendințe a teatrelor de stat de a reduce monopolul spectacolelor cu texte clasice din repertoriile proprii. Am selecționat cîteva texte și spectacolele aferente care au schimbat un pic fața teatrului anul trecut (fără a fi rigid de riguroasă cu perioada de selecție).

În Zeițe de categoria B (Teatrelli), regia Andrei Măjeri, Alexandra Felseghi conectează trei povești reale ale actrițelor Elena Ivanca, Ioana Dragoș Gajdó și Silvia Luca într-un text despre teatru ca artă și muncă, despre femei, maternitate și familie, misoginism și regizor-demiurg, și care chestionează ideea de succes și faimă în artă. Doru Vatavului scrie un basm modern cu eroine și vrăjitoare digitale, Sakura Sandwich (Teatrul „Andrei Mureșanu”, Sfîntu Gheorghe), regizat de Irisz Kovacs, o critică a culturii Internetului la conjuncția cu nevoia de dragoste a ființei umane. În cabaretul Marile A (Stația, Cluj), regia Dragoș Alexandru Mușoiu, Maria Manolescu creionează un univers al adicțiilor în care personajele eșuează în sevrajul generat de lipsa drogului suprem, speranța. Creator de texte de autor, Csaba Székely explorează în Lumînările dreptății (Teatrul Național Tîrgu Mureș), regia Aba Sebestyén, istoria sabatarienilor din Bezidu Nou, Mureș, secui care au adoptat iudaismul ortodox ca religie și au împărtășit, parțial, soarta evreilor în al Doilea Război Mondial. Fundalul istoric îi permite dramaturgului să lanseze șarje cinice poleite cu umor despre cruzimea fasciștilor români (în sensul dezvoltat de Hannah Arendt în Eichmann la Ierusalim. Raport asupra banalității răului). În Fragmente din povestea noastră, Bogdan Zamfir, care și regizează spectacolul de la Teatrul Tineretului, recuperează pasaje din istoria culturală a orașului Piatra Neamț și figuri legendare precum Victor Brauner sau Gheorghe Kirileanu, în contextul lor istoric, punînd în oglindă provocările politice ale acelor vremuri (perioada interbelică, comunismul) cu cele ale lumii contemporane.

O prezență inedită în dramaturgia locală este Gabriel Sandu, dramaturg și regizor, ale cărui texte abordează zone oarecum exotice pentru teatrul românesc, cum este muzica pop autohtonă, analizată prin filtre care deconstruiesc în varii direcții vechea denumire, cu iz de prejudecată, de muzică „ușoară”. În 10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia (Teatrul de Stat Constanța, regizat împreună cu Elena Morar) și Adrenalina (Teatrul Excelsior), Sandu explorează industria muzicală din spatele reflectoarelor și al faimei, cu ratări, droguri, abuzuri etc. Formatul dramaturgic din 10 lucruri... este provocator nu doar pentru că analizează eșecuri, pe cei care nu au ajuns la festival, ci și pentru că deschide discuția despre arta cu ștaif și cea comercială prin conectarea Festivalului Mamaia cu Bienala de Artă Contemporană de la Veneția.

În ceea ce privește adaptările, în special cele după literatura română contemporană, Radu Afrim a dezvoltat un program în acest sens, cu o serie de spectacole care valorizează proza și poezia autohtone (Dan Coman, Simona Popescu, Mihai Radu, Tudor Ganea, Nicoleta Dabija etc.), în care ajustează imaginarul său specific pe dimensiunea epică, lirică și socială a literaturii contemporane locale în creații (din ultimii ani) precum Ierbar, Repetiție pentru o lume mai bună, Seaside Stories, Antologia dispariției, La cîțiva oameni distanță de tine. Cel din urmă spectacol este și obiectul unui proiect unicat: coproducție între TNB și Centrul Cultural „George Coșbuc”, Bistrița, el a fost itinerat într-un amplu turneu național, o acțiune aproape dispărută din activitățile teatrelor publice (cauzele sînt multiple și complexe, merită o discuție separată). Cristian Ban adaptează la Teatrul Metropolis Părinți, romanul Dianei Bădica despre copilăria în comunism și trauma familială, prilejuind al doilea hit al teatrului producător după Cine l-a ucis pe tata?, regia Andrei Măjeri. La Teatrul Nottara, Gianina Cărbunariu adaptează Stela, romanul Simonei Goșu despre o generație pierdută în capitalismul sălbatic postcomunist, juxtapus cu o reflecție asupra teatrului ca formă de artă vie, imperfectă, în continuă construcție. Aș remarca și spectacolul lui Carmen Lidia Vidu, Sentimentul fragil al speranței (Teatrul Odeon), construit dramaturgic din texte autobiografice ale unor adolescenți publicate în Gen, revistă, un demers performativ care schimbă perspectiva teatrului pentru adolescenți de la despre la de, adică din exterior către interior, punînd tinerii în poziție auctorială.

S-a scris mult nu doar pentru scenă, ci și despre scenă și aș semnala cîteva volume temerare prin vasta lor documentare, dar și abile narativ, constituind o lectură accesibilă și unui cititor nespecializat. Miruna Runcan, care a recuperat cu tenacitate istoria criticii de teatru și oamenii care au practicat-o într-o serie de volume (Teatru în diorame. Discursul criticii teatrale în comunism), se îndreaptă acum spre latura feminină a acesteia în Damen Vals. Voci feminine în critica de teatru a secolului XX. Un volum colectiv editat de Mária Albert, Kinga Boros, Magdolna Jákfalvi, Árpád Kékesi Kun, Analize Philther asupra teatrului maghiar din România, aduce o uriașă arhivă de informații, prelucrată din perspective diferite, despre teatrul de limbă maghiară din România, ca un cap de pod între cele două culturi. Volumul Iuliei Popovici, Actorul, ca minerul. Ratările tranziției în teatru, analizează tribulațiile politicilor culturale postcomuniste în conjuncție cu încercările repetat eșuate de reformare a teatrului românesc. În Ciulei și spectrul Tatălui. O psihobiografie, Anca Hațiegan oferă o perspectivă inedită asupra creațiilor teatrale ale lui Liviu Ciulei prin prisma unei drame personale a artistului. Aș adăuga aici și volumul excelent grafic (concept și editare Ioana Hogman, așezare în pagină Mihai Păcurar) prin care Reactor de creație și experiment din Cluj-Napoca marchează prima decadă din existența sa, Reactor 10, un conglomerat de texte și imagini care se sincronizează cu tendința Reactorului către limbaje artistice inovatoare.

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto 1: Fragmente din povestea noastră © Marius Șumlea

Foto 2: Stela © Sabina Costinel