Adrian Ghenie și umbrele lui Egon Schiele la Albertina

Muzeul Albertina din Viena, unul dintre cele mai prestigioase muzee de artă modernă din Europa Centrală, prezintă pînă pe 2 martie 2025 expoziția Shadow Paintings a lui Adrian Ghenie, considerat cel mai important artist român contemporan. Proiectul reimaginează lucrările pierdute ale renumitului artist austriac Egon Schiele, într-un dialog profund între trecut și prezent.

Aproximativ un sfert din picturile lui Schiele sînt pierdute, iar circumstanțele exacte ale dispariției lor rămîn un mister. Aceste lucrări pierdute, care gravitau în jurul unor teme profunde precum moartea, sexualitatea, auto-reflecția, căutarea identității, distorsiunea, melancolia și credința, există acum doar sub formă de fotografii alb-negru. Ideea din spatele expoziției, un concept inițiat de Ciprian Adrian Bârsan (Infinitart Foundation), nu este de a reproduce fizic „umbrele” lui Schiele, ci de a le oferi o viață nouă, transpusă în realitatea contemporană. Cele 28 de lucrări de mari dimensiuni sînt manifestări vibrante care topesc granițele dintre realitate și abstracție. Ghenie creează „corpuri imposibile”, fără anatomie. Păstrează temele lui Schiele și le îmbogățește cu semnificații contemporane. Monștri, corpuri mutilate de tehnologie și de auto-obsesie reflectă o societate în tranziție spre o nouă specie umană, după cum sugerează artistul. Așa cum Caravaggio surprindea oamenii trăind și murind în lupte, Ghenie creează imagini care definesc condiția umană a epocii noastre, sub influența tehnologiei și a alienării.

Pentru această expoziție, aripa Column Hall a fost transformată radical, într-un gest curatorial rar întîlnit la Albertina. Studioul SUB Berlin, care a lucrat și pentru show-urile Balenciaga, a creat un spațiu funerar, aproape catedralic, schimbînd complet semnătura estetică a Albertinei. Pardoseala, special realizată pentru această expoziție, are o suprafață-oglindă deformată care reflectă atît lucrările, cît și vizitatorii, subliniind subtil tendința egocentristă a societății contemporane de a-și concentra atenția asupra propriei imagini.

Despre această expoziție-fenomen am discutat cu Klaus Speidel, filosof, critic de artă și curator, o voce de renume în analiza artei contemporane. Cu studii la LMU München și Sorbona Paris, Klaus este autorul unor lucrări academice de referință, colaborator al unor instituții precum Centre Pompidou sau Schirn Kunsthalle și profesor de istoria artei la Universitatea din Viena.

L-ați cunoscut pe Adrian Ghenie cu cîteva luni înainte de expoziție.

Da, am avut o conversație de peste patru ore în Berlin, unde locuiește acum. Mare parte din întîlnirea noastră este redată în catalogul expoziției.

Este un personaj scump la vedere. Inclusiv în social media, unde nu mai are conturi de foarte mulți ani.

Într-adevăr, este o pasăre rară, însă Ghenie știe că, în zilele noastre, felul în care o operă de artă se prezintă pe ecranul unui telefon este aproape mai important decît impactul ei într-un muzeu. În cadrul conferinței de presă care a anunțat deschiderea expoziției, Ghenie a spus ceva care a părut foarte ciudat pentru viziunea clasică a Muzeului Albertina: „Dacă ar trebui să aleg ca aceste imagini să arate bine într-o sală sau să arate bine pe un ecran, aș alege să arate bine pe un ecran.” A cerut ajustarea luminii, astfel încît lucrările să impresioneze în fotografii. „Pentru că cei mai mulți oameni vor vedea lucrările prin intermediul fotografiilor.” Chiar dacă este împotriva rețelelor sociale și a cauzelor pe care acestea le promovează, gîndirea sa merge în direcția ideii că „dacă ceva poate schimba sistemul din interior… trebuie să arate bine pe rețelele sociale pentru a avea un impact asupra rețelelor sociale.”

Cum a fost ales Ghenie pentru această expoziție importantă? Știm că este ultima expoziție sub conducerea domnului director general Klaus Albrecht Schröder, care se retrage după 25 de ani de conducerea Muzeului Albertina.

Curatorii expoziției, Ciprian Adrian Bârsan (Infinitart Foundation) și Klaus Albrecht Schröder (Albertina), au construit o relație solidă în urma colaborării pentru expoziția dedicată lui Niko Pirosmani. Împreună, au căutat un artist contemporan care să intre în dialog cu opera pierdută a lui Egon Schiele – nu pentru a o reproduce, ci pentru a oferi o interpretare personală și relevantă. Așa a apărut Adrian Ghenie în discuție, iar după ce i-au prezentat conceptul, artistul s-a arătat interesat să se implice. Decizia de a plasa fotografiile originale ale operelor pierdute ale lui Schiele într-o sală separată a fost deliberată, tocmai pentru a evita tentația unei comparații directe și a pune în prim-plan creațiile lui Ghenie ca opere de sine stătătoare.

Atît Schiele, cît și Ghenie explorează teme legate de corpul uman și identitate, surprinzînd realități spirituale. Cum credeți că acest dialog contribuie la înțelegerea naturii umane astăzi?

Pentru Ghenie, Schiele a fost o influență esențială: „Nu a trebuit să cumpăr un catalog pentru a-l studia pe Schiele, făcea deja parte din biblioteca mea mentală.” Ghenie mi-a spus că, pentru el, Schiele, cu modul său de a deforma corpul, aparține deja secolului XX. Spre deosebire de Klimt, care este ancorat în secolul XIX, Schiele marchează începutul unei noi epoci prin aceste transformări ale corpului. Ghenie găsește în opera lui Schiele o anumită postură a corpului pe care o anticipează în modul în care ne prezentăm astăzi pe rețelele sociale: posturi nenaturale, selfie-uri, încercări de a părea sexy sau atrăgători. Schiele era foarte tînăr cînd a realizat acele lucrări, avea doar 20 de ani, își descoperea corpul, se uita la el și încerca să pară atrăgător – exact cum se întîmplă și astăzi. În lucrările sale, Ghenie adaugă elemente contemporane precum iPhone-uri, computere sau pantofi sport, reflectînd asupra modului în care tehnologia transformă mintea, creierul și corpul. Consideră rețelele sociale (el a folosit rețelele sociale doar pînă în 2008, cînd s-a oprit) un factor care provoacă mutații asupra ființei umane, iar picturile sale sugerează cum interacțiunea digitală pătrunde în corpuri și minți. Această abordare ridică întrebarea: Cum poate un pictor să fie relevant într-o lume dominată de tehnologie? Pictura este practicată de secole, dar pentru a fi relevant acum trebuie să te folosești de inteligența artificială și de instrumente digitale. Tocmai acest lucru face expoziția specială – arată cum pictura poate contribui la reflecția asupra lumii contemporane dominate de media digitală. Deși figurile pictate par extrem de deformate, ele sînt, în opinia mea, modalități alegorice de a aborda mutațiile prin care trecem din cauza expunerii excesive la digital.

Spuneți-mi un lucru uimitor, greu de conștientizat cu ochiul liber în expoziție.

Modul în care distanța schimbă complet percepția. Dacă faci un pas înapoi, pictura pare clară și coerentă. Dar dacă te apropii, totul devine un haos cu detalii crude și neordonate – exact ca diferența dintre ceea ce vedem pe social media și realitatea din spatele imaginilor. Este o realizare remarcabilă să creezi acest efect în pictură. Ghenie mi-a spus că îl numește „maximum de efect cu minimum de efort” și că este nevoie de o tehnică precisă pentru a-l obține. Deși nu îi reușește întotdeauna, acesta este un obiectiv artistic.

Am urmărit un videoclip al dumneavoastră pe Instagram, în care reflectați la conexiunea cu trecutul, la reacția noastră la tehnologie și valul de oboseală digitală pe care îl traversăm. Cum va evolua această situație?

Este extrem de dificil să folosești instrumentele digitale fără ca ele să te folosească pe tine. Și eu simt nevoia să le utilizez, mare parte din comunicarea mea este acolo. Însă este posibil să îți stabilești limite? Toate aceste unelte sînt gîndite să ne doboare barierele, să fie instinctive și automate. De multe ori ne învinovățim, crezînd că problema este lipsa de disciplină, dar, de fapt, sistemul este conceput să exploateze vulnerabilitățile noastre și să ne slăbească mecanismele de apărare. Avem și terminologia care pune presiunea pe individ – scrolling, procrastinarea, doom-scrolling. Dar adevărul este că sistemul este conceput în mod deliberat pentru a ne face să ne pierdem controlul. E foarte greu să spui: folosesc telefonul doar pentru acest lucru și apoi mă opresc. Eu utilizez aplicația One Sec, care mă obligă să aștept 10 secunde înainte să accesez Instagram. Pauza asta îmi permite să reflectez: „Chiar am nevoie să intru acum?” De multe ori, îmi dau seama că nu și pun telefonul deoparte. Este un instrument care îți permite să recîștigi control asupra propriului timp. Acele 10 secunde te ajută să îți activezi partea conștientă a creierului, să ieși din reacția pur instinctivă și să iei o decizie conștientă.

Tot mai mulți oameni aleg să experimenteze deconectarea: folosesc telefoane simple (dumbphones) fără acces la rețele sociale sau își lasă telefoanele deoparte o oră pe zi. Astfel, își fac timp pentru activități tangibile – ceramică, pictură, lucru cu mîinile. Există o cerere din ce în ce mai mare pentru astfel de experiențe. Cred însă că această nevoie trebuie transformată în afaceri sustenabile, pentru că, dacă rămîne doar o practică privată, nu va putea contracara presiunea marketingului sau a normelor sociale. În acest context, mediile tradiționale precum pictura sau sculptura devin mai valoroase. Pe măsură ce AI devine omniprezent, lucrările realizate manual, fără implicarea tehnologiei, capătă o aură specială. Într-o epocă post-AI, lipsa inteligenței artificiale dintr-o lucrare va deveni, în sine, o valoare. Este atît de simplu să creezi digital, încît devine șocant să vezi o lucrare autentică, făcută de mînă.

Ghenie creează „corpuri imposibile” fără anatomie – o reinventare a vidului, care estompează granițele dintre realitate și abstracție. Ne pierdem, ca societate, formele?

Întrebarea este dacă schimbarea formelor corpului este o alegorie sau o realitate fizică. Cred că ambele sînt adevărate. Fizic, nu sînt foarte îngrijorat, pentru că tehnologia sprijină auto-monitorizarea și auto-optimizarea: oamenii aleargă mai mult, își gestionează mai bine timpul și devin mai conștienți de mediu. Desigur, există și reversul – mîncarea procesată, sedentarismul, statul pe canapea cu Netflix – dar există o tendință clară spre îmbunătățire fizică.

În sens metaforic, dacă „forma” societății înseamnă o direcție comună, atunci da, cred că aceasta se diluează. Oamenii sînt atrași de stimuli care le întăresc credințele personale – teorii conspiraționiste, poziții politice – ceea ce fragmentează comunitatea. În acest sens, societatea își pierde contururile și devine mai dispersată.

Ce sperați să transmită, emoțional sau intelectual, expoziția Shadow Paintings?

Sper ca vizitatorii să se identifice cu „monștrii” lui Ghenie și să devină mai conștienți de monstruozitatea inconștientă pe care tehnologia o creează. Totodată, să înțeleagă că artefactele lui sînt esențiale. Din păcate, unii jurnaliști austrieci au interpretat greșit lucrările, minimalizînd diferențele dintre Schiele și Ghenie. Însă aici se află schimbarea esențială.

Ghenie afirmă că realismul optic este plictisitor. Am discutat cu el și i-am spus: „Dacă crezi că sîntem mutanți, atunci imaginile tale sînt realiste – dar în sensul în care faci vizibilă o realitate invizibilă.” Mutațiile pe care le explorează el nu sînt evidente fizic, dar se reflectă în posturi și expresii, aducînd la suprafață transformări interioare profunde. Realismul interesant nu constă în a reproduce optic realitatea, ci în a surprinde ceea ce este invizibil, dar real. Cele mai importante lucruri sînt invizibile, iar Ghenie reușește să le transpună în imagini palpabile, mai ales în această serie.

Cum v-a influențat pregătirea în filosofie abordarea de curator? Dar în scrierea criticii de artă?

Pe mai multe niveluri, dar cel mai important este interesul pentru imaginea de ansamblu și implicațiile teoretice ale percepției artistice. Chiar de la începutul carierei mele în critica de artă, m-am concentrat pe întrebări fundamentale: „Ce face o imagine să fie o imagine? Cum se diferențiază non-vizibilul de invizibil?” Arta a devenit pentru mine un prilej de a testa, extinde sau chiar dezvolta teorii noi și instrumente teoretice. Sper ca acestea să fie utile atît teoreticienilor și criticilor de artă care vin după mine, cît și artiștilor sau celor interesați de artă.

În poziția de curator, procesul este similar, dar investigațiile se materializează prin lucrările selectate și, mai ales, prin modul în care sînt puse în dialog – în aceeași cameră, alăturate, sau chiar ascunse pentru a dezvălui altceva. Aceasta este o metodă de hiding to show – o abordare filosofică pe care o integrez în mod natural și în scrisul meu critic. Încerc, însă, să rămîn clar și accesibil. Admir rigoarea teoretică a unor filosofi precum Dietmar Hermann Heidemann, dar evit obscuritatea conceptuală și referințele vagi. Cînd curatoriez, mai am un principiu important: nu selectez lucrări doar pentru că îmi plac. Sînt adesea dezamăgit de expoziții care expun preferințele personale ale curatorului, sub pretextul unui titlu obscur, fără o justificare clară a relațiilor dintre lucrări. Pentru mine, a curatoria înseamnă să construiesc o expoziție consistentă în jurul unui subiect bine definit, explorat din perspective multiple. Aleg lucrările în funcție de ceea ce spun despre acel subiect.

Cum navigați echilibrul între a oferi îndrumare interpretativă și a lăsa spațiu pentru reflecție personală în astfel de expoziții?

Îmi place să ofer vizitatorilor timp să își formeze propriile interpretări înainte de a împărtăși viziunea mea. Încerc să creez un spațiu de dialog – să le prezint gîndurile mele, dar să le ascult și pe ale lor. În scris, cînd nu sînt prezent fizic, folosesc adesea un ton deschis, introducînd formule precum „Probabil că acest aspect poate fi înțeles ca…” sau „Acest lucru ar putea sugera…”. Este o abordare mai rar întîlnită, mai ales în instituții mari precum Albertina, dar o consider necesară pentru a lăsa loc reflecției personale.

Textele expoziției nu oferă toate răspunsurile, pentru că relația personală cu lucrarea este esențială. Totuși, nici tăcerea completă nu este o soluție. Arta contemporană suferă mai des de obscuritate decît de exces de claritate, iar oamenii au nevoie de îndrumare pentru a naviga un teritoriu atît de complex. Am abordat acest subiect în seria de videoclipuri Is the Emperor Naked? Contemporary Art for Skeptics, realizată pentru Kunsthalle Wien. Acolo, explic faptul că, uneori, chiar și ca expert, mă confrunt cu dificultăți în înțelegerea unei lucrări fără informații suplimentare. Unele opere sînt auto-explicative, dar altele necesită timp și context pentru a fi descifrate. Arta contemporană este adesea percepută ca fiind inaccesibilă tocmai pentru că ceea ce pare familiar testează, de fapt, limitele unei practici artistice. Originalitatea într-o lucrare vine, în opinia mea, nu doar dintr-un sentiment personal, ci și dintr-o dorință profundă de a exprima ceva nou, perceptiv și semnificativ. Uneori, această originalitate este evidentă; alteori, ea cere din partea privitorului răbdare și atenție pentru a o descoperi. Cred că arta originală este aceea care reușește să convingă publicul să-și ia timp să o exploreze. Chiar și cînd reinterpretezi sau reinventezi ceva deja existent, originalitatea constă în elementele subtile care transformă lucrarea într-o contribuție unică. Este exact ce face Ghenie în această expoziție – invită publicul să descopere ce este nou și diferit în reinterpretările sale. Originalitatea înseamnă să creezi acea chemare care îi determină pe privitori să se implice activ, să vadă cu alți ochi.

Într-o lume dominată de social media, filtre și zgomot, ce rămîne intim și autentic în viața unei persoane?

Modul unic al fiecăruia de a fi în lume. Percepem și trăim realitatea diferit, dar aceste diferențe sînt adesea greu de exprimat, chiar și pentru noi înșine. Artiștii reușesc uneori să capteze această unicitate, făcînd vizibil ceea ce altfel rămîne ascuns sau neînțeles.

Ați reflectat cîndva la ceea ce definește căutarea artistică. Ați găsit un răspuns satisfăcător la această întrebare?

Căutarea artistică este ceva ce fiecare artist trebuie să-și descopere singur. De exemplu, în cazul lui Ghenie, el vrea să creeze imagini ale timpului nostru. Investighează subiecte contemporane, arătînd ce face specific omul contemporan. Pentru alți artiști, căutarea poate fi despre extinderea limitelor picturii. Căutarea artistică, deși uneori pare complicată, este, în esență, simplă. Este despre ceea ce definește un artist, ceea ce leagă toate lucrările sale. Este despre ceea ce artistul are de spus, ceea ce îl face unic și ceea ce îi unește opera.

Interviu realizat de Raisa Beicu cu ajutorul Oficiului Național de Turism al Austriei.

Credit foto: Michael Maritsch, Violetta Wakolbinger, Muzeul Albertina