Eugen Raportoru – recompunerea lumii

Creația lui Eugen Raportoru nu poate fi încadrată într-un anumit gen plastic, o capcană facilă cu care sîntem obișnuiți, fiindcă el nu este sau, mai bine spus, nu mai este doar pictor, chiar dacă pictează cu lăcomie, nici sculptor, în ciuda faptului că lucrează cu forme tridimensionale, cu materie și volum, cum nu este nici performer sau instalaționist și, sub nici o formă, nu poate fi arondat în întregime artei contemporane lipsite de memorie. Eugen Raportoru lucrează cu instrumente și cu expresii contemporane pentru a întrupa, adică pentru a aduce în prezent și în concret, teme atemporale. Fie că este vorba despre memoria ororilor exportării și a genocidului romilor și al evreilor, sau a demolărilor apocaliptice din Bucureștiul comunist, a dramei personale în fața unor situații particulare sau a celei colective în fața istoriei, Eugen Raportoru exploatează toate posibilitățile limbajului artistic pentru a comunica expresiv și convingător, uneori imperativ și necruțător, emoție în tăietură proaspătă. Raportarea la trecut, printr-un exercițiu psihanalitic de exorcizare a traumei, nu este un simplu reflex, însușit mimetic, al experiențelor occidentale cu mare vizibilitate, care au umplut galeriile cu tot felul de coșmaruri, ci o necesitate de valorificare a naturii sale expansive, de reconstruire a propriei identităţi prin recuperarea și clarificarea istoriei, dar și prin cercetarea ipotezelor care au dus la specificul prezentului.

Iar aici sîntem cu adevărat deficitari, căci după ’89 istoria ne-a prins din urmă mult prea repede pentru a ne mai permite să punem cu adevărat în ordine tot ce ni s-a întîmplat în ultima sută de ani, pentru a recupera adevărul evenimentelor deformate abuziv de aparatul de propagandă comunist, astfel încît în primă instanță să putem înțelege și diagnostica, pentru ca în final să găsim și formele de vindecare. Eugen Raportoru încearcă să repare această enormă eroare, atît prin aducerea în discuție a temelor sensibile, prin expoziții ca „Gelem, Gelem, Samudaripen” (2022, MNȚR), „Patrimoniu” (MNAC, 2023) sau prin cea mai recentă personală, „Exod” (2024, Muzeul Național Tehnic „Dimitrie Leonida”), care se referă la tragedia colectivă din istoria mare, precum și prin proiecte expoziționale ca „Răpirea din Serai” (2021, MNȚR) și „De căruță” (ICR Londra, 2022) prin care recuperează drama la nivel individual, cel cu care ne putem identifica direct, prin umanitatea noastră de prima instanță.

Așa cum spuneam, modalitatea prin care artistul își construiește aceste capsule de reciclare a timpului este una eliberată de normele unui anume gen plastic, pentru că el lucrează cu tot ce îi este pus la dispoziție, de la materiale canonice ale pictorului la obiecte sau agregări de-a gata – căruțe, lemne, pietre, șine de tren sau moloz și clădiri în ruine – pe care le reconstruiește în spațiul galeriei. Atunci cînd vizitatorul pășește în expoziție, el intră într-o realitate complex regizată, fără însă a avea impresia că este vorba despre o scenografie artificială, ci despre un spațiu eminamente poetic și etic. Proiectoarele focalizate, care sparg întunericul pentru a face anumite obiecte să ritmeze bezna amenințătoare cu o radiație parcă din altă lume, sau ciclurile dinamice de lumină direcționată, care substituie narațiunea concretă prin sugestie abstractă (așa cum se întîmplă în „Exod”, unde trecerea mașinăriilor de război este esențializată la forma rotundă a farurilor care străbat instalația de la stînga la dreapta în secvențe repetitive), constituie, alături de partea auditivă, un spațiu aflat în anticamera unei experiențe mistice. Iar aici este vorba despre un sacru laic, dacă putem spune așa, din categoria arhitecturii memoriale, cea care mizează pe crearea unei alveole în spațiu și timp pentru a permite reactualizarea referentului, aducerea lui în prezent, atît pentru educarea vizitatorului, dar, mai important, pentru a deschide căile vindecării.

Cu siguranță, Eugen Raportoru nu este un artist comod, nu flatează privitorul și nu face exerciții de adecvare la gusturile acestuia. Nu există compromisuri în comunicare pentru a menaja eventualele spirite sensibile, ci, din contra, caută soluții de potențare a mesajului, de exacerbare a lui prin toate mijloacele posibile. Aici sunetele joacă un rol foarte important, începînd cu instalația complexă din 2023 de la Muzeul de Artă Contemporană, unde a recompus ambianța infernală a șantierului de demolare a cartierului Uranus, și culminînd cu scenariul fonic al războiului din expoziția „Exod”.

Un alt element pe care artistul îl introduce în premieră, tot în expoziția de la Muzeul Național al Tehnicii „Dimitrie Leonida”, este partea tactilă, prin invitația parcurgerii spațiului fără încălțări, adică desculț. Texturile diferite ale solului, respectiv nisip și pămînt zgrunțuros, aduc un nou nivel de experimentare și de înțelegere a instalației, mersul aproape ritualic, în linie dreaptă sau circular, fiind nu numai dificil, ci chiar incomod tactil, uneori aproape dureros. Picturile de mari dimensiuni, care substituie pereții sălii de expoziție, își pierd și ultima aparență de recognoscibilitate a formei, pentru că apropierea de pînză, după străbaterea drumului prin pămînturile diferite, dezvăluie spectacolul expresionist și halucinant al lui Eugen Raportoru. Fidel, într-o anumită măsură, propriei sale pensulații libere și paletei limitate de griuri colorate, consacrate de-a lungul întregii sale cariere de pînă acum, Raportoru a dobîndit o capacitate remarcabilă de a stăpîni suprafețe enorme, de a construi pe ele atît lumi credibile, coagulate, cît și demonstrații de limbaj plastic pur, astfel încît pictura sa nu numai că nu devine previzibilă, dar și surprinde prin complexitate, indiferent de scara percepției.

Chiar dacă, așa cum mărturisește însuși artistul, picturile sînt realizate în timp record, dintr-o suflare, ele vin la capătul unui parcurs lung, după nenumărate cizelări ale stilului și ale gestului prin exerciții de compoziție, în toate genurile clasice, după model sau nu, și după o perioadă lungă de eliberare de orice așteptare exterioară propriei dinamici. Eugen Raportoru este, într-adevăr, un artist autentic, cu o enormă capacitate de comunicare, sincer în mesajele sale, eliberat de tentația compromisurilor pentru a se face plăcut sau pentru a fi acceptat într-un grup sau altul, devenind, astfel, o prezență puternică, singulară și cu totul necanonică în arta noastră contemporană.

Dalina Bădescu este pictor, critic și istoric de artă, vicepreședinte al Asociației Experților și Evaluatorilor de Artă din România.