Cîntecul celulei

V‑ați putea întreba de ce misterele medicale ale pandemiei de COVID‑19 stau în centrul unei cărți despre biologia celulară? Fiindcă biologia celulară se află în centrul misterelor medicale.

Tot ceea ce știm despre celule și interacțiunile dintre ele — cum reacționează față de un patogen sistemul imunitar înnăscut; cum poate un virus, crescînd atît de tenace înlăuntrul unei celule, să cauzeze infecția presimptomatică fără să alerteze alte celule din jurul ei; cum pot celulele sistemului gastrointestinal să acționeze ca primi factori de reacție față de un patogen — trebuie să fie regîndit și analizat. Pandemia necesită tot felul de autopsii, dar o autopsie a cunoștințelor noastre despre biologia celulară este de asemenea necesară. Nu puteam să scriu această carte fără să pomenesc de COVID‑19. (…)

Pandemia ne învață epidemiologie. Dar ne învață și ceva epistemologie: cum cunoaștem ceea ce cunoaștem. SARS‑CoV‑2 ne‑a obligat să ne îndreptăm cele mai puternice reflectoare științifice către sistemul imunitar, rezultatul fiind că această comunitate de celule și semnalele care circulă între ele au cunoscut neîndoielnic cea mai intensă cercetare minuțioasă de care s‑au bucurat vreodată. Dar poate că ceea ce credem noi că înțelegem din SARS‑CoV‑2 se limitează la ceea ce cunoaștem deja despre sistemul imunitar — altfel spus, cunoscutele cunoscute. Nu putem cunoaște necunoscutele necunoscute.

Și poate că pandemia ne‑a mai arătat un alt gol din cunoașterea noastră: poate că alte virusuri, precum SARS‑CoV‑2, dispun de neașteptate metode de a deturna celulele sistemului imunitar, de unde rezultă patogenitatea lor, iar noi am ignorat pur și simplu aceste explicații mai profunde (într‑adevăr, cunoaștem astfel de mecanisme ale unor virusuri precum citomegalovirus ori virusul Epstein‑Barr). Povestea pe care ne‑am spus‑o despre motivul pentru care SARS‑CoV‑2 este atît de viclean în deturnarea sistemelor noastre imunitare este, probabil, o istorie total incompletă. Înțelegerea noastră a adevăratelor complexități ale sistemului imunitar a fost parțial îmbrîncită înapoi în cutia sa neagră.

*

Știința caută adevăruri. O imagine de neuitat dintr‑un eseu semnat de Zadie Smith este o caricatură în care Charles Dickens apare înconjurat de toate personajele pe care le‑a inventat: dolofanul Mr. Pickwick într‑o vestă prea strîmtă, aventurosul David Copperfield cu joben, jerpelita și inocenta Little Nell.

Smith scrie despre autori — în particular, despre experiența extracorporală, de pătrundere în mintea altuia, de care un scriitor de ficțiune are parte cînd sălășluiește pe deplin în mintea, în trupul și în lumea unui personaj pe care l‑a creat. Acea familiaritate sau intimitate este resimțită ca un „adevăr“. „Dickens nu părea tulburat sau rușinat“, scrie Smith despre caricatură. „Nu pare să nutrească bănuiala că ar putea fi schizofrenic sau patologic în vreun alt fel. El avea un nume pentru tulburarea lui: romancier.“

Acum imaginați‑vă un alt personaj, dar unul înconjurat de entități pe jumătate fantomatice. Unele dintre aceste „personaje“ — precum interferonul de tip I, TLR7 sau neutrofila — sînt în cea mai mare parte vizibile, numai că ele există în penumbră. Credem că le cunoaștem și le înțelegem, dar în realitate nu este așa. Unele doar proiectează niște umbre. Altele sînt total invizibile. Unele ne înșală în privința identității lor. Și mai sînt în jurul nostru unele a căror prezență nu putem nici măcar să o sesizăm. Nici măcar nu le‑am întîlnit și nu le‑am numit încă.

Am și eu un nume pentru această „tulburare“ de vedere: om de știință. Privim, creăm, ne imaginăm — dar găsim numai explicații incomplete ale fenomenelor, chiar ale fenomenelor pe care se prea poate să le fi descoperit (parțial) prin propriile cercetări. Nu putem locui în mințile lor.

COVID a scos la iveală modestia cerută pentru a coabita cu aceste personaje din jurul nostru. Semănăm cu Dickens, numai că sîntem înconjurați de umbre, fantome și mincinoși. Cum îmi spunea un medic: „Nu cunoaștem nici măcar ceea ce nu cunoaștem.“

*

Există o poveste alternativă — o narațiune triumfalistă — care poate fi și ea spusă despre pandemie. Sună cam așa: construind pe bazele unor decenii de cercetări ale fundamentelor biologiei și imunității celulare, imunologii și virusologii au dezvoltat vaccinuri contra SARS‑CoV‑2 în timp record — unele în mai puțin de un an după ce bărbatul din Wuhan s‑a prezentat la clinica din Seattle. Multe dintre aceste vaccinuri au funcționat cu metode complet noi de obținere a imunității — o formă chimică modificată de ARNm, de pildă —, încă o dată folosind decenii de cunoaștere a modului în care celulele imunitare detectează proteinele străine și cum ar putea ele să prevină infecțiile.

Dar triumfalismul se frînge în fața celor peste șase milioane de morți. Pandemia a înviorat imunologia, dar a și scos la lumină fisurile abisale din înțelegerea noastră. Ne‑a livrat o doză necesară de modestie. Nu îmi pot imagina un alt moment științific care să fi dezvăluit neajunsuri atît de profunde și esențiale din cunoașterea noastră a biologiei unui sistem despre care am crezut că îl cunoaștem.

Am învățat atît de multe. Și mai avem încă atîtea de învățat.

(Frament din cartea Cîntecul celulei, apărută recent la Editura Trei, traducere de  Dan Craciun. SIDDHARTHA MUKHERJEE este autorul cărților Gena. O istorie fascinanță (primul loc pe lista New York Times Bestsellers), și Împăratul tuturor bolilor. O biografie a cancerului (cîștigătoare a  Premiului Pulitzer în 2011 pentru domeniul nonficțional). Mukherjee este conferențiar universitar la Columbia University, medic și cercetător în oncologie.)