Modelul Păltiniş, timpul lui

La recenta apariţie a volumului „Am inventat Păltinişul!” Scrisori, amintiri, evocări, Gabriel Liiceanu a vorbit despre „trilogia” experienţei formative pe care, de acum înainte, o constituie cartea împreună cu Jurnalul de la Păltiniş şi Epistolarul. Într-adevăr, aşa e resimţit noul volum ai cărui autori sînt cele trei personaje principale din Jurnal: Constantin Noica, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu. Citindu-l, am avut imediat poftă să le reiau pe celelalte două, să mă reaşez pe îndelete – ca cititor – în atmosfera, în climatul, în timpul Păltinişului. Fiecare din cele trei cărţi are modul ei propriu de a reface vibraţia acelui timp alpin.

Jurnalul e o construcţie literară, o drama culturală şi existenţială, o „creaţie” alcătuită cu har şi ardoare de Gabriel Liiceanu; e scenariul unor vieţi care îşi capătă suflul din idee. Acolo, Constantin Noica şi cei doi tineri întrupează un model – liber de timpul cronologic – întrupat de atîtea alte ori în cultura Europei: cercul de studiu şi de prietenie spirituală în jurul unui magistru căutat şi dăruit. Cei trei au acolo roluri de „personaje” emblematice: maestrul de gîndire (vezi Andrei Pleşu, „Constantin Noica între filozofie şi înţelepciune”), discipolul care, în fervoarea lui, asumă ascultarea şi discipolul nu mai puţin fervent, care îşi păstrează independenţa.

Epistolarul reflectă extraordinarul eveniment intelectual care a fost Jurnalul în atmosfera anilor ’80 (neîncetînd să fie astfel şi acum). Preţuindu-l ori criticîndu-l, mai toţi corespondenţii iau implicit Jurnalul drept un reper de excelenţă culturală; îşi pledează/delimitează propria situare în raport cu el. Jurnalul a stîrnit o fierbere a argumentelor şi a apologiilor unde se evaluează încordat destine culturale. Mai larg, raportul filozofiei cu celelalte discipline umaniste, chestiuni etice, fibra raporturilor umane sînt discutate cu o libertate, cu o varietate de unghiuri şi de stiluri de neînchipuit în spaţiul public de atunci, sufocat de comunism, rar auzite astăzi, cînd sîntem asurziţi de vuietul amorf al contingentului. Prin Epistolar, Jurnalul a stîrnit un foarte viu „spaţiu de dezbatere”.

În mod surprinzător, noul volum – alcătuit la patruzeci de ani de la apariţia Jurnalului – cuprinde stratul de consemnare cel mai apropiat de imediatul experienţei Păltiniş. Prima parte e, s-ar spune, „documentară”. Desfăşoară corespondenţa, în mare parte inedită, între cei trei de-a lungul anilor 1967-1987. Sînt scrisori lungi şi simple bilete, unde chestiuni de laborator cultural cotidian, comentarii de articole, tematizări filozofice alternează cu neobosite, exigente, ademenitoare îndemnuri la lucru din partea maestrului, cu mesajele discipolilor către instanţa magisterială care judecă şi faţă de care ei îşi judecă starea intelectuală, căutările, proiectele, lucrările. Totuşi, nici vorbă de un documentar sec; el e plin de sevă, are freamăt, nerv, pasiune. Editorul Grigore Vida a avut buna idee de a le cere lui Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu să ofere „punţi narative” şi contexte care să lămurească suita scrisorilor. Cititorul parcurge aşadar jurnalul direct al experienţei Păltiniş. Poate urmări felul cum cei trei dialoghează, cum consemnează, fiecare, vînătoarea unei teme care să îl locuiască, tatonările, coagularea, rotunjirea ei; asta împletindu-se cu mizeriile exercitate asupra lor de regimul comunist, cu probleme de sănătate ori de ritm existenţial. În a doua parte a volumului, discipolii îl evocă pe Constantin Noica; iradierea lui de pedagog şi om al filozofiei, utopiile lui culturale, relatările biografice, toate acestea subsumate mărturiei despre o întîlnire destinală, unde grija paternă pentru fiinţa intelectuală a discipolilor întîlneşte recunoştinţa lor pasionată, creatoare.  

Ce fel de timp e „timpul Păltinişului”, care îşi arată în trilogie chipurile? Nu e, desigur, timpul cotidian, cronologia curentă a întîmplărilor de fiecare zi. Nu e nici timpul imobil al „arhetipului”, al unui model stînd neclintit deasupra noastră. E timpul întîlnirii în care cei trei îşi joacă – împreună – grija faţă de propria fiinţă şi faţă de fiinţa celuilalt orientate spre zenitul intelectual. E un timp care se ţese între ei, care actualizează posibilităţi alese, le dă poftă de lucru, intensitate în cercetare, respiraţia unui dialog unde fiecare îşi poate păstra vectorul propriu. E un timp care îşi are momentul lui de început (vezi relatările primelor vizite la Constantin Noica, examenul de sine al discipolilor), are probele lui, apoi aşezarea într-un ritm al discipolatului, menţinerea acestui ritm în depărtare (scrisorile celor tineri din timpul călătoriilor de studiu), momentul încheierii „noviciatului”, cînd G.L. îşi poate duce singur mai departe drumul propriu (maestrul ca „victimă fericită” din epilogul Jurnalului), în sfîrşit, trecerea într-un timp al reciprocităţii darului (Constantin Noica: „marea mea dragoste către voi, cei care mă ajutaţi să nu «împietresc» bruma de mister ce este în mine”, scrisoare din 27 august 1985 către Andrei Pleşu). Vine apoi momentul teribil al despărţirii, finalul de viaţă al lui Constantin Noica pe care trebuie să-l înfrunte discipolii, urmat de un timp al memoriei şi al gratitudinii care rămîne şi astăzi la fel de viu.

Este vorba aşadar de un timp plin de evenimente, de etape, de ritm, de transformări; un timp consistent, cu logica lui aparte, un timp împărtăşit, intens, fără cezură, care nu se perimează. E timpul – care nu trece – al unor aventuri filozofice în comuniune.

Mai e ceva: e vorba despre un timp foarte exigent, dar ospitalier, deschis celor care au aceeaşi pasiune, aceeaşi căutare. Faptul că Horia-Roman Patapievici figurează cu cîteva texte în ultimul volum al trilogiei, deşi nu a participat la fenomenul istoric Păltiniş, e o dovadă, după mine, a acestei calităţi.

În acest timp, episoadele expresive ale vieţii concrete (cele narate de Jurnal, prezente în corespondenţă, redate de Andrei Pleşu în Note, stări, zile) se încrucişează cu timpul imobil al modelului, îl fac să transpară, ni-l apropie. Fără această încrucişare, fără „întruparea” modelului, el ar fi rămas impunător, dar lipsit de manifestare, de convingere, de iradiere.

De-a lungul corespondenţei reunite în ultimul volum, o temă creşte, se impune cititorului: e efuziunea iubirii între maestru şi discipoli, porniţi, fiecare, pe propria cale, semnificativă, importantă pentru ceilalţi. E iubirea care învăluie timpul Păltinişului.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.