Un săptămînal francez le-a solicitat mai multor personalități să compună o scrisoare imaginară cu sfaturi către „un tînăr de 20 de ani”. Redacția propunea un exercițiu „parental” menit să demonstreze că devenirea umană continuă mai presus de rupturi și de specificul fiecărei generații. Printre cei care au răspuns invitației se află gînditoarea Chantal Delsol, a cărei carte despre Sfîrșitul creștinătății am tradus-o (la Editura Spandugino). De cîte ori apuc, îi citesc bucuros editorialele din Le Figaro, fermecat de limpezimea adesea tragică a ideilor și de forma lor desăvîrșită.
Epistola pomenită („Valeurs actuels. Grands débats”, Hors Série 15, septembrie 2024, pp. 15-17) respiră pesimism antropologic și eleganță stoică. Îngăduiți-mi să vă redau aici cîteva pasaje care i-ar putea inspira și pe tinerii din România. Nu pe toți, firește, cît pe cei care caută încă un sens și resimt urgența de a-și configura atitudinea față de timpul ce li s-a dat.
„Dragi urmași... Vă simt nefericiți. Aveți un dușman teribil: frica. De dimineață pînă seara vă e frică de apocalipsa climatică, de imigrație, de sărăcie, de populism și de alte asemenea calamități. Sînteți convinși că epoca pe care o moșteniți e cea mai rea dintre toate și cea a celor mai grave pericole, uitînd că fiecare epocă are pericolele sale, adesea îngrozitoare. [...] Moșteniți o lume fragmentată, rezultată din prăbușirea imperiului cultural occidental. Sfîrșitul dominației noastre culturale nu se poate traduce decît prin numeroase războaie, tipice pentru dispariția oricărui mare imperiu. Moșteniți problema ecologică și urgența de a pune stavilă exceselor noastre. Moșteniți estomparea creștinătății, care a edificat această lume. Vă plîngeți de atîtea dezastre simultane? Nu uitați că străbunicii voștri au trăit și experimentat, în primul război mondial, agonia cauzelor naționale. Sau că bunicii voștri au fost sfîșiați în titanica luptă dintre nazism și comunism, soldată cu milioane de morți, așa cum părinții voștri s-au străduit să nu cadă în mîinile comunismului. [...] Să nu-i credeți pe cei care vă spun că tragedia umană o să dispară cu ajutorul nu știu cărui guvern mondial sau al unor legi internaționale care vor suprima războaiele și vor crea societăți egalitare, definitiv pașnice. Am trăit o lungă perioadă de pace, pe care întoarcerea războiului în plin teritoriu european o respinge și o ridiculizează. Nu vă imaginați că democrația și pacea pot fi instaurate pentru totdeauna: ambele cer eforturi zilnice și sînt rodul perseverenței și al fervorii. [...] Din acest unghi, sînt foarte încrezătoare. Așa cum cei de vîrsta voastră sînt înclinați să uite că lumea este de-a pururi bătrînă, cei de vîrsta mea tind să uite că lumea e de-a pururi tînără. [...] Voi vă neglijați resursele lăuntrice întrucît nu ați avut încă ocazia de a le folosi. Peste jumătate de secol de confort, libertate și pace nu v-a permis să le utilizați pe deplin. V-am ajutat să trăiți ușor, în pas de plimbare. Însă, după cum spune Holderlin, «cînd pericolul crește, sporește și ceea ce ne izbăvește», iar pericolul e mereu prezent. Voi nu trebuie să vă întrebați: «De ce ne aflăm într-o lume ce pare să se surpe?», ci să pricepeți că, în fiecare epocă, lumea e amenințată de o anumită formă de prăbușire. Adevăratele întrebări sună astfel: care este semnificația aventurii particulare (și probabil teribile) în miezul căreia ne găsim și ce răspunsuri sîntem chemați să dăm? Ce sîntem gata să jertfim pentru a proteja ceea ce definim drept esențial?”
Ce spune implicit Chantal Delsol ține de evidența naturii convulsive a istoriei: nu detectăm la timp factorii care ne pot strica libertatea și distruge viața, așa că plătim însutit efortul de a le apăra, după ce răul banalizat se interpune între noi și drepturile fundamentale, pierdute pe drum. Cultivăm frivol accesoriul și ratăm esențialul, pentru că trecutul nu ne servește aproape niciodată de pildă sapiențială. Lecțiile sale mute ne condamnă la repetarea acelorași greșeli, mereu mai costisitoare. În desfășurarea acestui ciclu sisific, am reușit pînă acum să ne redresăm, fără să putem garanta că viitorul nu ne va prilejui întîlnirea finală cu ireparabilul.