Criticismul, o meteahnă mai veche a lumii românești

În lumea satului, unde am crescut, existau multiple posibilități pe care oamenii subtili le foloseau pentru a-și pune în inferioritate partenerul de dialog sau pentru a sancționa un anume tip de comportament. Una dintre aceste posibilități era mirarea prefăcută. Dacă aveai în fața ta un exaltat, un lăudăros sau pe cineva care dorea să epateze, atunci îl urmai în dialog prefăcîndu-te mai mult decît mirat. Exagerai la rîndul tău, mimînd că-l urmezi în dialog și în comportament. Te prefăceai convins, tocmai pentru a scăpa de nebun. Marin Preda folosește adesea acest instrument în Moromeții. La un moment dat, Bălosu și Moromete se așază în prispa casei pentru a bea adălmașul salcîmului tocmai tăiat și vîndut. În preajma lor se află Tudor Bălosu, prostul satului, șeful pregătirii militare sătești și al cuibului de legionari. Tatăl său nu are de lucru și-l invită să li se alăture, lui și lui Moromete, la o țuică. Tudor răspunde prețios, în contradicție cu primitivismul caracterului său, că „nu obișnuiește” țuică dimineața. Atunci Moromete îl înhață în conversație și imediat îl ia peste picior spunîndu-i, după ce se întreabă retoric cum este posibil să existe oameni cărora să nu le placă băutura, că „...de... noi obișnuim!!!”. Bălosu cel mic se prinde într-un fel de bășcălia subtilă a lui Moromete și încheie dezbaterea caracterizîndu-l pe acesta din urmă ca fiind ciudat. Moromete nu era ciudat. Era doar un om deștept și real, egal cu sine și cu lumea în care trăia, dar care nu suporta caracterul tînărului său vecin.

Am procedat la această scurtă introducere pentru că nu există alt instrument de aplicat celor care se miră de modul în care românii au votat în primul tur la alegerile prezidențiale din 24 noiembrie 2024. Totul este atît de ușor explicabil încît, la privirea tîmpă a partenerului de dialog („Vai, nu știu cum de s-a ajuns aici!!!”), nu poți răspunde decît cu o mirare simulată. Adică un român care simulează surprinderea în fața unei asemenea orientări politice nu merită decît să fie luat peste picior. De fapt, totul este explicabil, ușor explicabil. Și există realmente multe explicații. Ne vom opri azi asupra uneia simple, de bază. Cea pe care o considerăm  aproape de adevăr vorbește despre o anume stare a sistemului social românesc. Acesta a fost adus cu timpul într-un anumit punct. Impulsurile prin care temperatura sa a fost ridicată au venit din exterior, dar și din interior. Se va scrie și se vor spune multe despre acea duminică electorală. Se vor face analize și se vor pune diagnostice. Însă puțini știu că lumea românească are în gena sa, în cultura sa populară și în cea elevată, o tendință păguboasă spre critică. Românul este un nemulțumit chiar și atunci cînd este copleșit de bine. Și așa s-a întîmplat în ultimii ani. Noi toți am criticat totul ca și cum ar fi fost sfîrșitul lumii, fără să spunem un cuvînt de bine. Ne-am înscris, unii fără să vrea, chiar pe o linie de negare a libertății. Adică valoarea esențială pentru care acum cîteva decenii s-a murit în țara noastră. Nu am fost atenți și nu ne-a păsat. Urmarea este că noi sîntem acum pe cale, așa cum spune un vechi proverb, să aruncăm și copilul odată cu apa din copaia în care l-am spălat. Și copilul este fragila noastră democrație de după anul 1990.

Aplecarea spre critică este unul dintre subiectele sensibile ale psihologiei sociale românești. Și nu este vorba numai despre românul cu preocupări de ordin intelectual. Omul românesc este înclinat mai degrabă spre critică decît spre a vedea ceea ce este în regulă într-un proiect, de a lăuda proiectul respectiv și apoi de a vorbi despre posibile corecții. Nu, la noi totul este demolat și apoi fiecare încearcă să-și impună propria viziune. Din această cauză, lumea românească pare a fi un vacarm. Fiecare vorbește despre orice și nimeni nu laudă pe nimeni niciodată. Așa se face că totul pare a fi un concurs de aruncat cu rahat în ventilator. Aruncăm cu toții în același timp și ventilatorul ne murdărește pe toți în același timp. Și totuși, dacă am fi raționali am constata că multe sînt de lăudat și la noi. Este în firescul lucrurilor. Niciodată nu este totul alb sau negru. Numai că noi vedem doar partea neagră a lucrurilor.

În termeni populari, sîntem cîrcotași. Adică nu ne convine nimic. Nu vrem să vedem binele din jurul nostru, chiar îl negăm acolo unde există și nu-l luăm în serios. Sîntem în căutare de harță și credem că lumea a început cu noi și noi sîntem centrul său. Cleveteala și cîrcoteala sînt un mod de a fi. Apoi sîntem stăpîniți de către un individualism feroce. Tot ceea ce nu este făcut de noi ca persoane este considerat potrivnic. Un român ajuns șef undeva va demola tot ceea ce s-a construit înaintea sa. Nu înțelegem ideile altora și nici nu ne interesează. Este un fel de sete demolatoare în tot ceea ce facem. De multe ori demolăm, dar nici măcar nu apucăm se punem ceva în loc. Egoismul românesc este ceva de manual. Este total, ancestral și firesc. Atît de firesc încît nici măcar nu ne imaginăm lumea altfel.

La nivelul culturii superioare, criticismul a făcut epocă. Un spirit viu, real, ancorat în lumea românească și deci bun cunoscător al ei, a fost Ștefan Zeletin. A fost o minte lucidă, într-un corp plăpînd. A murit puțin după ce împlinise 50 de ani. Cu toate acestea ne-a lăsat o operă sociologică, scriind cu insistență despre țara lui. Zeletin a militat pentru caracterul natural, românesc, al dezvoltării capitaliste la noi. El a combătut teoria formelor fără fond a lui Maiorescu sau pe cea a imitației a lui Eugen Lovinescu. S-a străduit, cu alte cuvinte, să demonstreze că România și românii au vocație spre capitalism. Grea întreprindere, dar care a meritat să fie încercată. Dacă doriți să vedeți în ce măsură a reușit, vă invit să-i citiți măcar o parte din operă. Este vorba despre Burghezia română, Neoliberalismul și Din țara măgarilor. Vorbind chiar despre epoca de după 1850, Zeletin arată: „Sînt vreo șapte decenii (Ștefan Zeletin situează apariția acestui criticism în cultura noastră în jurul anului 1850, adică exact în anul nașterii lui Mihai Eminescu. Este vorba despre o socoteală simplă: 1925 (anul apariției lucrării Burghezia română) minus 70 de ani (perioadă de timp invocată în textul citat) = 1855, de cînd România trăiește într-o epocă de criticism, caracterizată pentru popoarele în stare de prefacere, cînd prezentul nu mai place, de aceea pare că a fost mai frumos trecutul. Spiritul românesc are o înclinație aproape morbidă de a privi toate așezămintele României moderne ca netemeinice, nesănătoase, netrainice; pe scurt, de a arăta că nu se împacă în nici o privință cu felul cum este țara noastră acum. Criticism social, criticism politic, criticism cultural – atîtea forme sub care străbate în deosebitele laturi ale vieții noastre sociale această atitudine negativă și dizolvantă, împiedicînd desfășurarea normală și rodnică a activității creatoare. Românul cult al vremii noastre poate declara, la fel ca Mefistofeles din tragedie: «Eu sînt spiritul care veșnic neagă». Acest neajuns va dispărea odată cu cauzele care i-au dat naștere, adică cu încheierea definitivă a actualei faze de tranziție, însă pînă atunci el nu poate fi preîntîmpinat decît cu un singur mijloc: știința. Cercetarea științifică a dezvoltării sociale a României moderne, venind să arate necesitatea istorică din care au luat naștere așezămintele în care trăim azi, este sortită de a surpa rațiunea de a fi a acestui criticism. De aceea nu este exclus ca în viitorul apropiat strigătul «știință contra critică» să devină formula de dezvoltare a culturii române” (Ștefan Zeletin, prefață la Burghezia română, Editura Humanitas, 1991, p. 19).

Ar trebui să fim foarte atenți la aceste vorbe ale lui Zeletin. Ele dau un diagnostic și propun un drum. Este drumul cunoașterii și autocunoașterii ca popor. Iar acest drum este valabil și azi pentru că și azi sîntem tot acolo, nu am evoluat foarte mult. Într-o sinteză, am putea spune că direcția criticistă din cultura noastră și din societatea noastră a apărut odată cu primii zori ai capitalismului. Asta se întîmpla începînd cu anul 1855. Datarea sa nu este întîmplătoare. Curentul nu putea să apară înainte de obiectul său de lucru, adică înainte de apariția primelor forme de capitalism și a burgheziei ca nouă clasă socială. Diagnosticul lui Zeletin este corect. Numai că orizontul de îndreptare a acestui defect național nu a fost prevăzut cum trebuie. Asta pentru că și azi criticismul există în cultura și în societatea noastră. Să privim presa de la noi, în integralitatea sa, și este de ajuns. Toată lumea critică pe toată lumea, toată lumea înjură pe toată lumea. Este un vacarm de nedescris. Nimeni nu construiește nimic și nimeni nu dorește să asculte pe nimeni. Criticismul este o boală națională. Ceva greu vindecabil, care face parte din gena noastră de români.

Știința este singurul mijloc prin care acest defect poate fi vindecat. Aici sîntem de acord cu Zeletin. Acum, la multe decenii de la textul lui Zeletin, am putea organiza o școală puternică de sociologie românească. Asta dacă sociologii noștri nu s-ar ocupa în primul rînd cu sondaje politice. Aici totul este mai spectaculos și pe mai mulți bani. Din păcate, nu avem o asemenea școală, cum nu avem una de economie. Și totuși, știința poate opri acest obicei al criticii cu orice preț și în orice moment. Cunoașterea ne-ar pune în situația unui autocontrol. Și este de dorit să trecem acest prag. Chiar dacă asta se întîmplă acum sau în viitor. O școală românească de sociologie ar fi obligatorie. Aici este nevoie de bani și de multă muncă. Contribuțiile la cunoașterea poporului nostru încă sînt așteptate. Și, mai ales, așteptăm dezbateri și soluții. Efectul dizolvant al criticismului, despre care vorbește și Zeletin, trebuie eliminat. Altfel, atmosfera va rămîne în continuare toxică și efectele se văd.

Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Pe patul lui Procust. Reflecții despre construcția socială postdecembristă, Editura Institutul European, 2018.