Cele mai bune greșeli

Sînt greșeli care par catastrofale, dar care sfîrșesc, pe termen lung, prin a ne duce în locurile potrivite.

„A eșua este un lucru esențial pentru noi, ca ființe umane.” Citesc acest citat din cartea filosofului Costică Brădățan, Elogiu eșecului. Patru pilde de umilitate, scris pe un perete întreg, într-o cameră desprinsă parcă dintr-un film noir. Pe masa la care stau sînt două lămpi mici, cu picior, și aceasta este singura lumină din încăpere. În fața mea, un reportofon mare, negru. Și o invitație scrisă de a apăsa Record și a vorbi despre o greșeală – uriașă, mică, cumplită sau bună. Una cu care vrei să te împaci ori pe care te gîndești s-o lași altora mărturie și încurajare.

Atîta s-a putut este o expoziție colectivă dedicată greșelii, curatoriată de revista Scena9 la centrul cultural Rezidența9 (str. I.L. Caragiale, nr. 32). Este despre ce și cum greșim, despre slăbiciune și căutare, despre imperfecțiune și iluzie. Despre cît poate cîntări o greșeală – științifică, istorică, juridică, colectivă ori una iertată sau măcar uitată. În spațiul expoziției putem reflecta la greșeli și constata că ele nu au un repertoriu prea larg, ci devin fire invizibile care ne leagă pe toți. Vedem cum ia naștere o revistă, din gînduri, colaje și fotografii, ascultăm despre greșelile altora și discutăm despre ele.

Ne putem începe drumul în sufragerie, locul din intimitatea căruia au pornit multe dintre greșelile familiilor noastre, ca dintr-un incubator performant, purtate mai departe de glorificarea perfecțiunii din școală și de o societate care pedepsește și abandonează, în loc să înțeleagă și să sprijine. „Era multă rușine în aer, iar noi nu știam ce să facem cu rușinea asta”, scrie pe unul dintre globurile dintr-un brad al vremurilor trecute, asemeni celor pe care îi înghesuiam în apartamentele noastre cu mobile identice și impersonale. Dar mai scrie și memorie, vindecare, deschidere, dialog, iar a scoate greșelile, cu consecințele lor cu tot, de sub stigmatul subiectelor tabu, a reface din bucăți, ca pe o fotografie lipită cu bandă adezivă, adevăratul tablou al evenimentelor este ceva ce ne-ar putea ajuta și elibera.

„Recent, cînd spăla mașina, a avut un sentiment de bine, a zîmbit, dar nu i-a dat prea multă importanță. După ce a terminat și și-a aprins o țigară, cînd a închis ochii să tragă primul fum a văzut rotirile aparatului. Apoi a realizat că declanșatorul fusese produsul de curățenie pe care doar ce-l cumpărase, care avea același miros cu cel din cazinouri.” În încăperea cu pereții acoperiți de grafice, desene, statistici și mărturii din lumea solitară a adicției, poveștile de viață te copleșesc. Lipsa unor programe concrete de prevenire sau de ajutor, care există adesea doar pe hîrtie ori, cel mult, în marile orașe, lasă categoriile vulnerabile și dependenții singuri. În categoria „dependențe” intră nu doar consumul de alcool (cel mai folosit drog legal) sau de substanțe psihotrope ilegale, ci și cumpărăturile compulsive ori timpul nesfîrșit consumat pe rețelele sociale. Orice înseamnă pierderea controlului, orice te face să-i acorzi atenție obsesiv, să-ți învîrți viața în jurul lui, să te rupi de cei din jur. Greșelile, în aceste cazuri, pot fi anumite alegeri și urmările lor. A vorbi despre ele, a nu te preface că nu le vezi, înseamnă a scoate la lumină diferențele dintre oameni – familia, predispozițiile genetice, mediul. Dar, așa cum vedem și în ilustrațiile lui Maks Graur, cu toții mergem pe sîrmă, uneori ghimpată, în felul nostru.

Sînt greșeli care par catastrofale, dar care sfîrșesc, pe termen lung, prin a ne duce în locurile potrivite. Există lucruri pe care le regretăm și pe care nu mai avem cui să le spunem și altele pe care le repetăm neîncetat, pentru a mai scăpa de povară. Mai sînt și cele despre care nu pomenim nimănui, încercînd să le uităm dacă tot nu le putem ierta, ca și cînd praful ștergerii memoriei ar putea pătrunde înăuntrul lor, ca într-un dulap pe care nu l-am închis bine, și le-ar roade pînă devin de nerecunoscut. Dacă nu ne împăcăm cu imperfecțiunea și precaritatea noastră, tot niște manifestări ale eșecului, mai scrie Costică Brădățan, s-ar putea spune că trăim degeaba. Este, de altfel, și gîndul cu care rămîi după ce vezi acest spațiu ce normalizează greșeala și care mai poate fi vizitat, cu intrare liberă, pînă pe 28 februarie 2025.

Record Am greșit cînd am luat decizii doar ca să-i mulțumesc pe alții, cînd n-am plecat la timp sau cînd n-am mai rămas un pic. În primele dăți cînd mi-am ales meseria, locul de muncă, partenerul, orașul. Greșesc de cîte ori cred că pot face totul perfect. Stop

Share