Dacă avem pentru ce să luptăm

Mi-a plăcut un vers al poetei Olga Ștefan: „Dacă avem pentru ce să luptăm nu înseamnă că avem pentru ce să învingem”. Pornesc astăzi cu schimbarea pesimismului cu care este el infuzat, convins că avem și pentru ce să învingem.

Începem anul 2025 cu un nou ministru al Educației și Cercetării. Daniel David, un nume care dă speranțe prin rezonanța academică. Știu, în calitate de clujean și de apropiat cît de cît al mediului universitar clujean, că a făcut treabă bună la UBB, așadar există premise să aibă rezultate și la nivel național. Omul mi se pare, dincolo de statura sa științifică, un abil administrator. Multe voci am auzit care deplîngeau acceptarea de către el a unui ministeriat cu restricții generate de ordonanța „trenuleț”, dar și de legea învățămîntului din 2023. Voci care afirmă că nu va putea face mare lucru, așadar că nu ar fi trebuit să accepte portofoliul. Sînt de altă părere. Avem, în sfîrșit, un ministru față de care sînt greu să formulăm obiecții de valoare, căci are un CV solid și o reputație curată. În plus, dacă ne agățăm de principiul că se pot face puține lucruri, așa că mai bine nu ne băgăm în joc, atunci nici nu ne putem aștepta să existe progres. Personal, prefer să acord o doză mare de încredere efortului bine intenționat de a se face ceva.

Noul ministru a avut o serie de intervenții publice în ultimele zile, prin care și-a formulat o parte dintre viziunile sale ca administrator al sistemului educațional. Vom avea despre ce să vorbim, desigur, în perioada următoare. Aleg astăzi să scriu despre una dintre afirmațiile făcute și să o pun într-un context mai amplu, mai cuprinzător. Este vorba despre dorința de a schimba metodele de predare ale profesorilor. Dînsul a afirmat că, la nivelul conținuturilor, programele sînt corect structurate, că au substanța necesară, dar că metodele de predare trebuie actualizate, modernizate, aduse la un standard corespunzător vremurilor în care trăim. Sînt de acord în foarte mare măsură cu această afirmație. Am mai scris, nu o dată, despre acest aspect, și cred că este unul dintre pașii care se pot face fără mari eforturi financiare. Dar mai cred și că nu se poate face de azi pe mîine. Totuși, semne concrete de reconstrucție în acest sens se pot vedea rapid, dacă se proiectează o politică națională care să integreze această problematică.

Spun mai întîi cîteva cuvinte despre ce se poate vedea adesea acum în sistem, din acest punct de vedere. Am destule repere pentru a afirma că modul de predare actual este unul tradiționalist, deși s-au făcut eforturi de schimbare și în ultimii vreo douăzeci de ani. Mulți profesori predau încă exclusiv „clasic”, să spun așa: dictare; scris pe tablă, șters, scris iar, cel mai adesea fără explicații; vorbit cîte o oră întreagă, scris poate o frază sau o formulă pe tablă, iar la finalul lecției nici o schemă care să sintetizeze conținuturile într-o coerență comprehensibilă; absența oricăror instrumente alternative (deși ele n-ar mai trebui să fie alternative, ci uzuale) de tipul tehnologiei digitale; rezolvarea frontală a unor exerciții din manuale, fără integrarea lor într-o coerență practică de asimilare a sensului etc. Îmi pare rău să spun asta și îi asigur pe colegii care nu predau astfel de toată prețuirea mea! Din păcate, însă, așa stau lucrurile într-un procent mare. Mai mult, destui profesori se bazează pe manual ca unic instrument de asimilare a informației chiar de către ei înșiși. Apoi, de aici derivă și o relativ incorectă evaluare a elevilor, făcută și ea adesea pe genunchi, holistic, fără aplicarea unor instrumente de evaluare în manieră cît mai obiectivă.

Prima etapă a unui demers de revizuire a acestor practici este în mîna sistemului universitar. Voi detalia astăzi acest aspect, urmînd să mă refer la posibili pași ulteriori în articolele următoare. În primul rînd, este știut că, la nivel calitativ, învățămîntul universitar a avut și el de suferit de-a lungul ultimilor zeci de ani. Calitatea a scăzut atît prin scăderea rigorii interne a curriculei, cît și prin disiparea sistemului universitar, care a ajuns să aibă centre puzderie, în orășele, învățămînt la distanță, universități private etc. Apoi, problema scăderii numărului de ani de studii prin sistemul Bologna, chiar dacă au apărut masteratele. Dincolo de ceea ce ar trebui făcut pentru asigurarea calității la nivelul acestor nenumărate extensii, centre universitare sau forme de învățămînt (nu am calitatea de a propune restructurări, comasări sau desființări, dar există organisme care ar putea să o facă, ARACIS-ul fiind unul dintre ele), la modul global cred că ar trebui avute în vedere cîteva aspecte de bun-simț. Mai întîi, pregătirea academică, științifică, trebuie ridicată. Inclusiv ceea ce am auzit că spune domnul ministru, introducerea examenului scris de licență, alături de susținerea lucrării de licență, examen pe care de-a lungul anilor multe universități l-au eliminat. Trebuie crescut nivelul general al pregătirii științifice, pentru că riscăm să avem absolvenți de universitate tot mai puțin pregătiți, apoi să ne mirăm de ce au note mici la un examen de titularizare, care oricum este și el mult mai ușor decît era acum 20-30 de ani, și de ce tot ce știu este să dicteze din manual. Apoi, și cel puțin, subliniez, cel puțin la fel de important este aspectul pregătirii universitare din punct de vedere psihopedagogic. Aici este de lucrat serios, pentru că profesorii vin de pe băncile facultăților debusolați, lipsiți de repere didactice suficiente, dar și de competențe acceptabile din punct de vedere psihologic. Chiar dacă s-a încercat în ultimii ani introducerea unor masterate didactice, care să compenseze acest gol, ele sînt foarte puține la nivel național și nu produc efecte sistemice. Pregătirea psihopedagogică la nivel de licență și apoi de masterat, prin modulele psihopedagogice, trebuie să cunoască restructurări curriculare și să devină mai substanțială. Includ aici atît problematica teoretică, dar cu componentă practică – cursuri care să ofere exemple concrete de predare, integrînd metode moderne, instrumente moderne, viziuni moderne de abordare a conținuturilor, studii de caz etc. –, cît și practica propriu-zisă de predare. În momentul de față, studenții fac infinit de puțină practică pedagogică, atît observațională, cît și de exersare: asistență la ore și predare sub îndrumarea coordonatorului universitar și a profesorului mentor de la clasă. Alte detalieri, în episodul următor.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.