Dominique

Intrăm noaptea înapoi în marea zonă metropolitană Miami, pe șoselele delimitate cu marcaje sclipitoare, ca de gală, într‑un adevărat fluviu de automobile, care se scurge cu viteză înspre oraș, pe șase, șapte și chiar opt benzi. În asemenea situații, ai mereu senzația că ești într‑un film. Imaginarul nostru american datorat filmelor e, cum am mai scris, teribil de prezent în mințile noastre. Ajunși „acasă“, obosiți, apucăm să mai aruncăm o privire de la balcon superbei panorame luminoase a orașului.

Urmează o zi de odihnă, în care mai dăm o raită prin downtown și prin port și facem o mică plimbare printre insulele artificiale cu case de bogătași. După‑amiază vizităm Fort Lauderdale, un orășel din apropiere, supranumit și Veneția Floridei. E o stațiune cu o plajă luxoasă, cam ca prin zona hotelului Rex din Mamaia (iar fac comparații cu Mamaia), dar care are și o rețea de canale pline de yachturi scumpe, acostate la pontoane, în fața unor proprietăți de oameni foarte înstăriți. De fapt, în afară de ideea acestor canale care folosesc și la transport, nimic nu seamănă cu Veneția. Dar cum Veneții sînt peste tot, de ce n‑ar fi una și în Florida?

În planul călătoriei noastre urmează un zbor de peste cinci ore spre L.A., adică o traversare a Americii pînă pe coasta celuilalt ocean. De la apartamentul din Miami pînă la aeroport avem de parcurs un drum de circa o oră cu mașina. Avem un aranjament cu o doamnă care face asemenea servicii la jumătate de preț față de un taxi. În dimineața plecării, încă pe întuneric, coborîm în rotonda cu fîntîni arteziene din fața imobilului, unde o găsim deja pe șoferița noastră așteptîndu‑ne. Dominique e o doamnă scundă, de peste 70 de ani, cu un ușor surîs amabil și inteligent, întipărit parcă permanent pe buze. Poartă o nostimă pălărie de soare, de pai, de care pare nedespărțită, fie noapte sau zi, soare sau ploaie. În excursia noastră aveam să facem trei drumuri cu ea, înspre și dinspre aeroportul din Miami. Am descoperit că vine de fiecare dată la întîlnire cu zece minute înainte de ora convenită. Mașina ei, pe cît de veche, pe atît de confortabilă, un mic van Chevrolet grena, cu vopseaua afectată de aerul sărat al zonei, ne primea de fiecare dată în scaunele ei comode, ca niște fotolii, separate unul de celălalt. Contrastant cu temperatura de afară, aerul condiționat funcționa întotdeauna la putere maximă înăuntru, așa cum de altfel e obiceiul în întreaga zonă, dîndu‑ți senzația că pătrunzi într‑un adevărat frigider cu uși foarte mari. Dominique e tăcută deși aflaserăm că de regulă trăncănește mult cu pasagerii. Pentru a preveni eventuala pisălogeală i se spusese că noi nu prea înțelegem engleza. Ea pare să fi priceput însă perfect cum stau lucrurile. Deși a observat că știm limba, e limpede că‑și impune să tacă, pentru a nu ne deranja. O singură dată am schimbat mai mult de două vorbe, și atunci ni s‑a plîns de căldura din Miami. Ne‑a explicat că doar de prin noiembrie și pînă în februarie temperatura e mai acceptabilă, nu ca de iarnă, în nici un caz, dar „ca un fel de toamnă, în care totuși mai apar și zile foarte calde“. Dominique ne dă impresia că e genul de persoană care înțelege și știe mult mai mult decît lasă să se vadă. Conduce foarte bine și ți‑o imaginezi în stare să meargă chiar pe două roți, dar evident că încearcă să ne ducă în mod civilizat. Rareori, cînd totuși e nevoită să facă vreo manevră mai bruscă, își cere scuze.

Am aflat că e destul de bolnavă și face dializă. Dacă vrei să beneficiezi de serviciile ei, trebuie s‑o anunți din timp, așa încît să‑și poată aranja perioadele de tratament. În ciuda problemelor de sănătate și a vîrstei, continuă să fie activă și practică acest job printre cunoștințe și prieteni ori prin recomandări, pentru a‑și completa veniturile care, probabil, nu sînt prea mari. În apropierea imensului aeroport întreabă un singur lucru: cu ce companie urmează să zbori. Odată ce‑i dai informația asta, știe exact la ce terminal să meargă, cum să se strecoare în toată aglomerația, printre autobuze, taxiuri și alte nenumărate automobile, pe ce bandă să se încadreze și unde să oprească cît mai precis. Nu bîjbîie deloc. Se comportă ca o adevărată profesionistă, ba chiar e mai descurcăreață decît mulți dintre bezmeticii șoferi de taxi cu care am avut de‑a face de‑a lungul timpului. La una din ­curse, am uitat un rucsac între scaunele mașinii ei. Am sunat‑o imediat ce mi‑am dat seama, cînd ajunseserăm deja la ghișeul pentru îmbarcare. „Don’t worry, it happens!“, a răspuns ea imediat, cu mult calm, indicîndu‑mi să mă întorc exact acolo unde ne lăsase. Îmi închipui că a fost necesar să facă o mulțime de ocoluri și manevre complicate pentru a reveni în același loc, dar n‑a durat mai mult de cinci minute pînă să apară din nou, zîmbitoare, la volan. Sprințară, veselă și inteligentă, cu pălăriuța ei simpatică, ni se pare un adevărat personaj. Mă duce cu gîndul la Miss Marple.