Hibernomul planetar

„Hibernomul”, oricît de ciudat v-ar suna, este o tumoră, din fericire benignă (tratabilă așadar chirurgical), asemănătoare lipomului, dar distinctă de acesta prin culoare: e maronie (spre deosebire de lipom care are o nuanță albicioasă). De altfel, culoarea maronie îi explică și bizarul nume. În timpul hibernării (hibernus/hibernum – „iarnă” – și hibernare – „a petrece iarna”, ambele în latină, desigur), urșii produc o grăsime maro care le asigură hrana pe parcursul lungii perioade de somnolență. Tot ei, urșii (alături de alte mamifere cu obiceiul hibernării), dezvoltă cel mai frecvent „hibernoame”, patologia fiind extrem de rară la oameni. Nu vreau să o fac pe interesantul. Habar nu aveam pînă deunăzi despre asemenea curiozități științifice. Le-am aflat întîmplător de la fiul meu, Andrei, care este medic și al cărui cel mai recent caz a fost un... hibernom. OK, veți spune, și ce te-a apucat, bădie? Vă răspund direct. Auzind detaliile medicale de mai sus, m-a lovit subit o revelație (mă mir că nu am strigat „Evrika!“, precum Arhimede odinioară): „Somnul rațiunii naște monștri”, iar monstrul ce ne amenință astăzi pe toți e un gigantic „hibernom”! Nu aș fi asociat genialul titlu al gravurii lui Francisco Goya cu, pînă la urmă, un banal termen spitalicesc, dacă ideea „hibernării” (care duce, iată, încet-încet, către „teratologie”) nu le-ar fi unit pe amîndouă prin nevăzute fire culturale.

De ceva vreme, să admitem, lumea a cam intrat în hibernare. O hibernare simbolică, se înțelege, sinonimă cu moleșirea (ca să folosesc un eufemism) acuității intelectuale, a stimulilor de învățare și înțelegere, a impulsurilor de a analiza și descifra realitatea înconjurătoare. Nu știu neaparat explicația, dar pot avea bănuieli. Traiul (prea) bun din ultimii 30 de ani, care, deși benefic în unele planuri, atenuează, se știe, efervescența intelectului, iar, în anumite contexte, poate despiritualiza și chiar depersonaliza individul. Dezvoltarea abruptă a tehnologiei informaționale și comunicaționale care, pe de o parte, anexează, în mod devastator, viața psihică, nemaipermițîndu-i activități diferite, iar, pe de alta, transmite, cu viteză ucigașă, la nivel planetar, acele „idei infectate” (menționate sclipitor de Gad Saad în cărțile lui), responsabile, aidoma unor toxine, de „parazitarea minților”. Dezinteresul crescînd pentru trecut și, ca atare, pentru lecțiile istoriei, ceea ce ne face vulnerabili, prin naivitate, la repetitivitatea ciclurilor malefice ale dinamicii umane. Toate la un loc, fiecare în parte, nici nu mai are importanță. Cert e că se observă (cu ochiul liber) „un somn al rațiunii”, din ce în ce mai sforăitor, din care nu „se va naște” decît „un monstru” sinistru și potențial ucigător. Un „hibernom” dezgustător mai precis, care, neabordat la timp printr-o „ablație” corespunzătoare, ne-ar putea distruge.

Latura cea mai întunecată a „hibernomului” în discuție (nuanța sa „clasică” de maro, așa-zicînd, devine aici de-a dreptul neagră) rămîne, pentru mine, „inegalitatea” noastră – mereu mai accentuată! – cu „noi înșine”. Trăim într-o epocă a supraevaluării. A supraevaluării și, implicit, a autosupraevaluării. O supraevaluare și o autosupraevaluare cultivate sistemic, induse subliminal de cultura „succesului” necondiționat, obligatoriu și imperios necesar. Un „succes” butaforic, evident, similar efemerelor luminițe feerice, aprinse de Crăciun pe crenguțele sărace ale vreunui tufiș dintr-un cartier mărginaș. Un „succes”, cel mai adesea, modelat din cuvinte. „Meriți mai mult!”, „Cînd te-ai gîndit ultima oară doar la tine sau ți-ai oferit o surpriză numai ție?”, „Tu trebuie să fii singura ta preocupare!”, „Fii fericit, pentru că meriți!” reprezintă cîteva dintre lozincile narcotice ale egocentrismului contemporan. Marotele civilizației supraevaluării și autosupraevaluării, în care nimeni nu mai este egal cu el/ea însuși/însăși, ci cu imaginea de mucava proiectată de imaginarul maladiv consumerist. Trei sînt felurile de „hibernoame” ce se pot dezvolta din acest mod de existență tarat de mari decalaje și incongruențe interioare, de un „somn” al rațiunii și de o „hibernare” a bunului-simț: încrîncenarea acompaniată de mizantropie, pierderea contactului cu realitatea și boala conspirației universale.

Crezînd, obstinat, că ai mai puțin decît meriți, începi să te detești pe tine însuți și apoi, urcînd în spirală, ajungi să-i urăști, cu patimă, nediscriminatoriu, pe ceilalți. Trăind într-o bulă fantasmagorică, realitatea ți se va părea mistificată și o vei respinge cu furie. În sfîrșit, ieșind din mecanica intelectuală firească, îți vei pierde gîndirea critică și vei bănui, la tot pasul, conspirații pe care le vei combate cu mînie proletară. În absolut toate cele trei cazuri, vei zdrobi, necruțător, lucrurile apărute în calea ta. Adică, să fim clari, propria casă. „Hibernomul” va exploda atunci, în milioane de particule maronii-întunecate, concomitent cu biata-ți făptură.