Luminoasa Californie

Zborul de la Miami la Los Angeles e lung. Mai lung decît orice zbor din Europa. Noroc cu scaunele mari și solide, foarte americane, ale avionului. Cel puțin în prima parte, nu reușesc să văd nimic afară. E întuneric. Pasagerul de lîngă mine urmărește un film indian cu niște găști care se tot bat, într-un tren. Un film mizerabil, lipsit de orice orizont. Cu lumina aceea artificială, în avion se creează o ambianță deprimantă, ca de navetiști. Mergînd spre vest, zorii zilei se lungesc foarte mult. Soarele pare că se chinuie din greu să răsară.

După cîteva ore însă, răzbește, iar prin hublouri pătrunde o lumină caldă, dătătoare de bună dispoziție și speranțe. Lumina de aur a Californiei. Jos se zăresc zone mari locuite, mărginite în depărtare de munți arizi a căror înălțime bănuim că e destul de mare. E prima oară cînd vedem munți adevărați în America (excluzînd Apalașii de anul trecut). Cerul e senin, fără nici un nor, așa cum în Florida nu-l mai văzuserăm. Nu mai sînt norii aceia cumulonimbus formidabili şi cam vrăjitorești. Am lăsat în urmă lumea lor. Aici, lucrurile sînt mult mai limpezi, aducînd a zonă mediteraneeană.

Printre primii oameni pe care-i vedem în aeroport e o doamnă între două vîrste care-mi atrage atenția, blondă cu ochi albaștri, îmbrăcată destul de sport, cu maxilarul și bărbia bine conturate. Cred că seamănă cu vreo actriță, dar, în orice caz, e o figură tipică de americancă, de felul celor pe care le vezi în filme. Încetul cu încetul, observăm că prin jur se perindă un alt tip de populație decît cel obișnuit pe coasta de est. O altă lume, aflată totuși la aproape patru mii de kilometri distanță. În fine, vasăzică, aici sînt de găsit americanii care arată cum ni-i imaginam noi, mai subțiri și mai sportivi. Afro-americanii sînt mult mai rari. În schimb sînt și mulți hispanici, iar limba spaniolă e ca la ea acasă.

Aerul e călduț și parcă ușor sărat, doar sîntem în apropierea celui mai mare ocean. Miroase a mare. Închiriem mașina, una cum n-am mai avut, un BMW X5, puternic. Abia scăpăm de dealer-ul care, pe motiv că ar fi prea mică, încearcă să ne-o upgradeze la un X7. Cu greu îl convingem că pentru noi și X5 e deja mult. În fine, tradiția americană a mașinilor mari își spune cuvîntul. Pe coasta de vest, automobilele de închiriat sînt ceva mai ieftine ca în est. Un fenomen deja cunoscut: ca și noi, o mulțime de turiști închiriază mașini teribile, pe care, altfel, nu și le-ar permite niciodată, iar unii nu se abțin de la tot felul de nebunii cu ele pe șoselele americane. Printre cele mai tentante e, bineînțeles, legendarul Ford Mustang. Ne-a făcut și nouă cu ochiul, mai ales că aveam în program și San Francisco, pe ale cărui străzi s-a filmat faimoasa urmărire, cu Steve McQueen (Lieutenant Bullitt) la volanul acelui Mustang verde, de neuitat, dar cum formația noastră de trei urma a se completa cu a patra membră, Mustangul n-ar fi fost deloc potrivit. Poate în altă excursie sau în altă viață...

Pornim încetișor de lîngă aeroport, pe șoselele și străzile enormei zone metropolitane Los Angeles. Ne îndreptăm ca atrași de un magnet spre ocean. Aburii albi ai dimineții mîngîie parcă unele porțiuni ale dealurilor din apropiere. Imediat ajungem la Pacificul albastru. E prima oară cînd îl vedem. Pe valurile lui sînt cîțiva surferi. E un sport extrem de popular în zonă. În stînga se întinde o serie de plaje largi, frumos amenajate, cu nisip, pe care sînt și multe terenuri de sport, iar în dreapta trecem pe lîngă dealuri pe care sînt construite vile de piatră, în stil spaniol, cu multe arcade și olane pe acoperișuri, străjuite de palmieri, cu garduri împodobite cu tufe de bougainvillea. Dintr-odată ne simțim mai ca prin apropierea casei, adică prin Grecia sau Italia. O parte din angoasele produse de prea noua lume americană dispar, ca șterse cu buretele. Intrăm într-un market și descoperim standuri întregi cu fructe și legume, pîine ca în Europa și chiar un raion cu brînzeturi fine. Brusc, poveștile despre frumusețea, civilizația și bunăstarea Californiei se confirmă. În plus, geometria colțuroasă a orașelor de pe coasta de est se combină aici cu rotunjimile blînde ale caselor. Lumina, relaxarea oamenilor, îmbrăcămintea lor colorată, ca pentru plajă, toate contribuie la senzația de vacanță. Recent am citit părerea lui Anthony Delon, fiul lui Alain Delon, că locul cel mai frumos și bun în care poți trăi e California. Știe el ce știe. Bani să ai.

Pe nesimțite, tot înaintînd pe șoseaua de coastă, ajungem în Malibu. Ne oprim pe o plajă  pitorească, pe care găsim mese cu banchete de lemn, grătare amenajate pentru picnic și cișmele cu apă dulce. În ocean, cîțiva surferi se chinuie să-și mențină echilibrul pe plăcile lor. Intru nerăbdător în apă, dar, avînd foarte proaspătă impresia de supă a Atlanticului de la Miami, Pacificul mi se pare neprietenos de rece. Vreo două valuri puternice mă răstoarnă pur și simplu încă de la mal și simt puterea curentului care ar vrea să mă tragă în larg. Ei bine, fie, am înțeles. Nu e momentul potrivit să mă pun cu marele Pacific. Scurtul botez îmi e de ajuns și ies afară declarîndu-mă învins la prima rundă.

După un picnic improvizat, cu niște sandwich-uri, pornim înapoi spre aeroport s-o întîmpinăm pe noua membră a echipei noastre, care vine tocmai din București, via Paris. Dificultățile de cuplare la sistemele de telefonie americane ne fac să ne temem că am putea să nu ne găsim în enormitatea aeroportului. Realizăm încă o dată cît de indispensabile au devenit mobilele în viața noastră. În sfîrșit, însă, ne întîlnim. Să descoperi pe cineva binecunoscut într-o atît de îndepărtată mulțime de necunoscuți e o senzație...