Niște boiernași obraznici

Am spus-o, de mai multe ori, şi în trecut (asumîndu-mi, conştient, valul de sudălmi de pe forumuri), că profilul, entitatea, mentalitatea etc. românului emigrat – probabil, şi a/ale emigrantului în general – suferă anumite mutaţii bizare, ce ar putea, la rigoare, să ne dea de gîndit. În perioada stagiului meu doctoral american, dar şi a diverselor peregrinări internaţionale, am cunoscut diverse comunităţi ale diasporei româneşti, reuşind, spun eu, să articulez o perspectivă suficient de elaborată asupra problemei. Fac o distincţie de la bun început. Ştiu, desigur, că românii emigraţi nu sînt uniformi – nici la nivel de individualitate, nici la cel de grup. Ca şi în ţară, în diaspora există oameni şi oameni, cu pregătiri, destine, viziuni şi etici diferite. De asemenea, există grupuri şi grupuri. Una este să te referi la diasporele româneşti din Italia, Spania şi Franţa (mai rudimentare din punctul de vedere al educației) şi alta să te ocupi de emigranţii români din Canada şi Statele Unite (unde elitele intelectuale îşi fac simţită prezenţa). Totuşi, actul emigrării în sine produce, se pare, măcar la românii ultimilor douăzeci de ani, cîteva similarităţi comportamentale care, fie şi dintr-un unghi limitativ, pot contura ideea tipologiei comune.

Repet, m-am familiarizat, pe parcursul tribulaţiilor mele internaţionale, cu destui compatrioţi (din diverse categorii), pentru a emite, neezitant, o opinie în legătură cu ei. Un lucru demn de reţinut e acela că, în general, m-am străduit să evit compania lor, deşi, într-o fază iniţială, naiv, am făcut imprudenţa de a-i căuta. Motivele au fost numeroase, nu insist aici. Suficient să constat că, peste tot, am găsit un român-standard resentimentar, alienat în raport cu civilizaţia-mamă, dar, paradoxal, neintegrat satisfăcător nici în cea de adopţie şi, ca atare, complexat. Sînt, cum spuneam, excepţii, însă ele nu au puterea de a contrabalansa regula deja instaurată. Românul emigrat (generic) crede ori doar vrea să creadă că România se află într-un colaps total, fără nici o şansă de redresare şi, în special, fără nici un viitor. Orice succes al ţării (cum au fost, pe rînd, reacordarea „clauzei naţiunii celei mai favorizate” de către SUA, în 1993, integrarea în NATO şi UE, în anii 2000, parteneriatele internaţionale, mereu mai solide, crearea scutului antirachetă de la Deveselu, creșterea nivelului de trai și a PIB-ului ori ridicarea vizelor de intrare pe teritoriul american) îl irită şi îi dă sentimente de adîncă frustrare. Bănuieşte, prin urmare, conspiraţii perverse pretutindeni și începe să creadă, nervos și parcă hipnotizat, că Pămîntul e plat.

Explicaţia curiozităţii se află, fără îndoială, la îndemîna oricui. Emigrarea, derulată chiar sub auspicii norocoase, lipsite adică de convulsiile iniţiale ale pauperizării şi senzaţiei de dezintegrare socială, presupune, necondiţionat, o transformare radicală a identităţii. Propriul sine se recompune, obligatoriu, după constrîngeri şi paradigme noi, în care, odată intrat, ai toate şansele să nu te mai recunoşti. Vechiul eu se ascunde în străfunduri subconştiente, vibrînd cu o din ce în ce mai descurajantă neputinţă. După un timp, situaţia devine dureroasă, în orice emigrant, indiferent de gradul lui de adaptare la noua cultură, născîndu-se întrebarea legitimă dacă un astfel de sacrificiu identitar a meritat făcut. Întrucît răspunsul e, mai întotdeauna, o formă de (auto)amăgire, împricinatul va căuta un ţap ispăşitor. Cel mai la îndemînă („țap”) este ţara de origine, vinovată, bineînţeles, de multitudinea relelor planetare. Cu această concepţie „emigraţionistă” mă obişnuisem, mărturisesc, de-a lungul vremii. Exhibată în conversaţiile cu diverşi compatrioţi din străinătate, îmi dădea un fior de déjà-vu. Mai nou însă, descopăr, cu oarecare amuzament, îndeosebi de cînd circulaţia în şi din România a devenit tot mai flexibilă, că diasporele noastre au dezvoltat un nou complex.

Acela al „libertăţii absolute în spaţiul românesc”, cum ar putea fi el conceptualizat ceva mai savant. Din ţara tuturor restricţiilor, România a ajuns, pentru mulţi conaţionali, ţara tuturor libertăţilor/posibilităţilor. În ţara natală nu există legi sau, dacă ele sînt pe undeva, nu se aplică – sau nu se aplică oricum în cazul lor, al emigraţilor! Aici poţi încălca liniştit regulile de circulaţie, poţi sfida legislaţia funcţionărească, poţi fi vulgar şi nespălat. (O doamnă, de pildă, care a renunţat, cu ani în urmă, la cetăţenia română, se arăta, nu demult, ultragiată că statul român nu i-o acordă la loc peste noapte, întrucît sîntem – nu-i aşa? – „în România”.) Să recunoaştem deschis, chiar dacă nu ne cade bine: servitori umili la case mari, întorşi acasă, o facem adesea pe boiernaşii (într-un fel de no man’s land)! După aceea votăm inși dezaxați la conducerea țării, cu mînie proletară, pentru că, în realitate, nu dăm doi bani pe ea. Pe țărișoară carevasăzică.