Oicofobia

E de bonton, în lumea modernă, să-ți iei peste picior, măcar din cînd în cînd, propria națiune și propria patrie. O fac și englezii, și americanii, și nemții. Nu pot uita o replică fabuloasă dintr-un film german, pe care l-am văzut cu mulți ani în urmă. Mașina unui cuplu are pană pe parcursul unei călătorii prin țară. Doamna, foarte iritată, spune: „Astea-s șosele? Numai în Germania ți se poate întîmpla așa ceva!”. Să te iei în rîs pe tine însuți, ca individ cu hibe sau, și mai bine, ca aparținător al unei colectivități cu multiple defecte, dă bine, cum s-ar zice. Stimulează gîndirea critică în primul rînd, dar, în alt plan, conturează și un gest de necesară modestie. Avem, bineînțeles, și noi impulsul autodenigrării. Numai că la noi – și nu de ieri, de azi – pornirea respectivă parcă iese cumva din tiparul normalității. Se manifestă cu asupra de măsură. În România, totul, absolut totul, are, pentru fiecare cetățean, absolut pentru fiecare cetățean, o latură măcar controversată, dacă nu una de-a dreptul odioasă. Nimic nu scapă suspiciunii de acțiune malignă, fie îndreptată, conspirativ, împotriva celorlalți, fie menită, oneros, să-i înșele pe ceilalți. Și ne exprimăm, desigur, nemulțumirile cît se poate de vocal, cu fețe descompuse, de victime călcate în picioare la tot pasul. Compatrioții par să ne fie principalii dușmani. Politicienii ne enervează, jurnaliștii ne scot din sărite, medicii ne omoară prin spitale, polițiștii bat palma cu interlopii, vameșii ne jefuiesc, afaceriștii îți fură cămașa de pe tine, profesorii au făcut educația praf, tinerii se scaldă în analfabetism funcțional, bătrînii lucrează pentru fosta Securitate, supermarket-urile îți oferă, la rafturi, E-uri și, mai nou, nanocipuri, David Popovici întoarce banii din bugetul statului cu lopata, Andrei Pleșu este vîndut globaliștilor, Mircea Lucescu are contracte secrete cu ucrainenii, lui Nicușor Dan i se mișcă gura mult timp după ce a terminat de rostit o propoziție și de aceea ar putea fi reptilian, vecinul, doar cînd îl zăresc, îmi ridică, inexplicabil, sîngele în cap de furie, chiar și mama are, la nouăzeci de ani, o împietrire enigmatică pe figură, semn că a intrat în solda lui Soros, de tata ori de frate-meu, ipocritul, ce să mai zic, niște trădători.

Din cauza lor, a tuturor, nu putem trăi în biata noastră țărișoară. Mai repede decît xenofobi, sîntem, iată, vlahofobi. Vlahofobi de profesie. S-a vorbit, de altfel, despre „sentimentul românesc al urii de sine”. Știm patologia, însă nu cunoaștem tratamentul. Și, mai ales, cauzele bolii, care se pierd în istorie. Pe undeva prin etnogeneză, s-ar putea constata. Era o glumă în tinerețea mea. Românii nu se suportă unii pe alții, pentru că în ei se duce în continuare războiul dintre daci și romani. Azi nu o mai privesc chiar ca pe o glumă. Cu precădere de cînd dacofilia a început să facă ravagii prin creierașele autohtone. Observ, tot mai virulent, un sentiment clocotitor, ivit subit în sufletele contemporanilor mei: acela că geților li s-a făcut o imensă nedreptate istorică de către colonizatorii romani, o nedreptate ce trebuie răzbunată. Cu arma în mînă la rigoare. Pe cine ne răzbunăm? Păi, pe ceilalți pui de daci, care se cred descendenți ai Romei, avînd, în plus, și loburile urechilor alungite, semn incontestabil al latinității lor. Orice detaliu, ca atare, oricît de mic, stîrnește pasiuni. Oameni afabili, în general civilizați, educați adesea, care, în afara țării, pot face o impresie bună, se transformă în inamici ireductibili, în combatanți sangvinari, pe plaiurile natale, atunci cînd realizează că ideea lor de românitate diferă, la nuanțe, de cea a vecinului, cu atît mai mult cu cît o proastă părere despre amintitul vecin preexista oricum. Un exemplu sumbru: Ceaușescu poza în patriot și probabil că, în mintea lui, nutrea convingerea că-și iubește neamul. Totuși, cînd neamul i s-a opus, gîndindu-și altfel identitatea, ce a făcut? A dorit exterminarea neamului, cerînd ritos executarea celor care demonstrau pe străzi (e înregistrat, într-o teleconferință din decembrie 1989 cu prim-secretarii de județe, urlînd ca un scelerat „să se tragă cu gloanțe de război în manifestanți”). Ura lui Ceaușescu pentru români se năștea carevasăzică din nestăvilita lui dragoste față de ei. Antiromânismul său convulsiv avea ca temelie o proromânitate fierbinte, plină de duioșie. Titanul din Scornicești ar putea intra în istorie, într-un mod paradoxal, dar plin de miez pentru spiritualitatea mioritică, drept marele patriot trădător al poporului propriu.

Că opozițiile se atrag, iar extremele se întîlnesc e lucru știut. Antiromânismul nostru funciar poate deci coexista cu proromânismul băștinaș, expus frecvent lacrimogen. Vulcanul spumegă latent și mii de ani. Problema ar fi că, în prezent, cîinele războiului, acest pitbull al urii de sine, ascuns de secole în sufletul național, se zbate în lanț mai fioros ca niciodată, amenințînd să se elibereze.