Poate îi voi supăra pe unii

Poate îi va supăra pe unii acest articol în care vreau să pun reflectorul asupra unei probleme care cred că și-a manifestat efectele și începe să fie mai vizibilă în contextul întregii tevaturi legate de alegerile de la sfîrșitul acestui an: calitatea resursei umane din sistemul educațional românesc. Într-un context socio-politic tensionat, marcat de discursuri extremiste și dezinformare, profesorii joacă un rol important în formarea generațiilor viitoare. Totuși, ceea ce ar trebui să fie o meserie nobilă, deloc ușoară, de altfel, a fost, în multe cazuri, compromis de lipsa pregătirii, de atitudini nepotrivite și de o etică profesională îndoielnică. Încerc să trec în revistă succint cîteva dintre carențele principale ale profesorilor din România.

Mai întîi, aș menționa lipsa pregătirii pedagogice și academice adecvate. În multe cazuri, profesorii care ajung în sistem nu au o pregătire inițială corespunzătoare. Examenul de titularizare are un nivel relativ scăzut de dificultate, iar rata de promovare rămîne îngrijorător de mică. Mulți candidați nu reușesc să obțină nici măcar nota 5, alții mulți se scaldă în apele tulburi ale notelor 5 sau 6. Ajung să obțină posturi de suplinitori în bună măsură pentru că nu există alte soluții pentru acoperirea unor catedre didactice mai ales în unele zone. Pe de altă parte, formarea continuă este adesea formală și lipsită de substanță, reducîndu-se la cursuri bifate doar pentru punctaj.

Un alt aspect îl reprezintă promovarea teoriilor conspiraționiste și a discursurilor antiștiințifice. Nu este un secret că unii profesori se lasă seduși de teorii conspiraționiste sau de ideologii extremiste, pe care le transmit și elevilor. Aceasta nu doar că subminează obiectivele educaționale, ci pune în pericol și gîndirea critică a elevilor, vulnerabilizîndu-i în fața dezinformării. În pandemie au fost cazuri de profesori care au răspîndit mesaje antivacciniste sau care au refuzat să respecte măsurile sanitare, afectînd nu doar comunitatea școlară, ci și percepția publică asupra profesiei. Dar nu doar în pandemie s-a manifestat acest fenomen, el există în practica educațională curentă și generează reprezentări eronate în mințile elevilor. Există cazuri notorii, cu vizibilitate publică, de astfel de profesori.

Nu aș trece cu vederea problema unor comportamente dezechilibrate și problemele de etică profesională. Din păcate, există cazuri de profesori cu comportamente abuzive, sexism, rasism sau pur și simplu lipsă de respect față de elevi. În unele situații, profesorii se implică în relații nepotrivite cu elevii, încălcînd grav normele etice și legale. Apoi, motivația scăzută și lipsa unei vocații autentice este un alt aspect demn de luat în seamă. Pentru mulți, meseria de profesor este o soluție de compromis, nu o aspirație. Salariile mici, lipsa respectului social și condițiile precare de muncă contribuie la demotivare. Cu toate acestea, există o responsabilitate individuală pe care mulți nu și-o asumă, alegînd să predea fără pasiune, fără interes și fără dorința de a evolua.

Ce soluții ar putea fi pentru a îmbunătăți calitatea resursei umane din educație? Mai întîi, aș menționa nevoia de reformă a procesului de formare și de selecție. Accesul în sistem ar trebui să fie mai bine monitorizat. Pregătirea universitară trebuie făcută mai riguros, dar puzderia de facultăți și de extensii nu cred că este în avantajul formării unei resurse umane de calitate. De asemenea, facultățile de profil ar trebui să includă mai multe cursuri practice și pedagogice, cu accent pe metode moderne de predare, inclusiv digitale, și de psihologia copilului. Apoi, cei care nu obțin o notă minimă la examenul de titularizare să nu fie angajați sub nici o formă în acel an școlar în învățămînt. Umblă zvonuri și despre desființarea examenului de titularizare. Nu susțin deloc perspectiva aceasta, dar este subiectul unui alt articol, eventual. De asemenea, procesul de selecție trebuie să includă evaluări psihologice riguroase pentru candidați, realizate de specialiști independenți. Evaluările psihologice din acest moment sînt apă de ploaie. Este esențial să ne asigurăm că profesorii au un profil psihologic echilibrat, care le permite să gestioneze stresul, să comunice eficient cu elevii și să evite comportamentele abuzive sau nepotrivite.

Cred că este importantă existența unor evaluări periodice reale și obiective a prestației didactice. Profesorii ar trebui să fie evaluați periodic, nu doar pe baza unor documente formale, ci și prin observarea directă a activității lor la clasă și prin performanțele obținute. Cei care nu performează ar trebui să participe la programe de remediere obligatorii sau să părăsească sistemul. Pentru asta, este nevoie de existența unor evaluatori obiectivi și pricepuți. Teoretic, inspectorii de specialitate au această responsabilitate, alături de corpul de profesori metodiști. Povestea cu desființarea inspectoratelor mi se pare și ea neproductivă. Nu desființarea lor, ci reformarea acestora ar trebui luată în discuție.

Crearea unui cod de etică real și aplicabil este o altă nevoie. Un cod de etică strict și bine definit ar trebui să fie implementat în toate școlile. Orice abateri de la acesta ar trebui sancționate prompt, iar cazurile grave ar trebui să ducă la excluderea din sistem. Cu proceduri simple și eficiente. De asemenea, este necesar un mecanism eficient de raportare a abuzurilor, astfel încît părinții și elevii să poată semnala problemele fără teama de repercusiuni. Desigur, gîndit de așa natură, încît nici abuzul în sens invers să nu fie încurajat.

Investiția în formare continuă de calitate o văd, de asemenea, esențială. Cursurile de formare trebuie să fie relevante, interactive și adaptate nevoilor reale ale profesorilor. În locul unor sesiuni teoretice plictisitoare, formarea ar trebui să includă ateliere practice, exemple concrete și colaborare între cadre didactice. Programele de formare obligatorii trebuie să fie gratuite sau subvenționate, pentru a fi accesibile tuturor. Și să fie ulterior urmărită eficiența acestora, cu descriptori specifici. Desigur, nu putem face nimic fără motivarea prin salarii mai mari și recunoaștere profesională. Pentru a atrage și a păstra profesori competenți, salariile trebuie să fie competitive, iar recunoașterea profesională să devină o prioritate. Premii, burse pentru cei care excelează sau programe de mentorat pot stimula dorința de perfecționare.

Problemele sistemului educațional românesc nu pot fi rezolvate fără a aborda direct calitatea resursei umane. Un profesor nepregătit, conspiraționist sau lipsit de etică nu are ce căuta la catedră. Nu putem construi o societate sănătoasă, dmocratică, incluzivă cu resursă umană care nu funcționează conform acestor principii.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.