Și dacă nu, ce? Dacă nu, nimic!

În articolul precedent mă refeream la un prim pas care s-ar putea face pentru revizuirea practicilor didactice și aducerea lor la un nivel de adecvare la realitatea zilelor noastre, pornind de la afirmația domnului ministru Daniel David privind necesitatea unei astfel de schimbări. Mă refeream la un prim pas, așadar, care ar trebui să se facă în anii de studiu universitar. Aș mai adăuga în privința acestui prim pas, fără să reiau ideile deja formulate, faptul că ar fi oportună o actualizare a curriculei universitare privind didactica disciplinelor de studiu, cu includerea unor exemplificări cît mai operaționale despre utilizarea mediilor digitale în predare, precum și a unor deschideri de infuzare a disciplinelor de studiu cu elemente de educație media, de educație financiară, de educație psihologică etc.

Trecînd mai departe, un al doilea pas important îl văd în etapa de stagiatură, pînă la obținerea definitivării în învățămînt (sau, cum am înțeles că se va numi odată cu intrarea în vigoare a noii legi a învățămîntului, licențierea didactică). O componentă a acestei etape se leagă și de pasul anterior, respectiv existența unor mentori. Aici lucrurile sînt puțin încurcate încă, din punct de vedere legislativ. În urmă cu doi-trei ani s-a desfășurat un amplu proiect, cunoscut sub numele PROF, care a avut, printre alte scopuri, și obiectivul formării unui corp național de profesori-mentori de practică pedagogică și de stagiatură. A rezultat un corp național al acestor mentori, care se regăsesc în Registrul național al profesorilor mentori din învățămîntul preuniversitar. Ei bine, aceștia ar trebui să fie cei responsabili pentru practica pedagogică a studenților, pe de o parte, respectiv pentru îndrumarea profesorilor debutanți în perioada de stagiatură. Spuneam că lucrurile sînt încurcate, încă, legislativ. Asta pentru că nu se fac delimitări clare, prin acte normative, privind restricționarea practicii pedagogice din timpul studiilor universitare la nivelul acestor profesori-mentori, iar pe de altă parte, pentru că statutul profesional al acestor profesori-mentori nu este legiferat într-un alt cadru decît al profesorilor în general. În opinia mea, profesorii-mentori ar trebui să beneficieze, mai întîi, de instrumente operaționale de muncă cu studenții și cu profesorii stagiari (cele cîteva redactate în cadrul proiectului amintit nu sînt suficiente, mă refer aici la ghiduri, la grile de evaluare și de feedback etc.), dar mai ales ar trebui să beneficieze de o normă didactică redusă, pentru ca timpul acordat mentoratului să fie cu adevărat utilizat cu eficiență și să fie de calitate. Profesorul-mentor ar trebui să asiste la un număr mare de ore ale studentului sau ale stagiarului, chiar să țină lecții în pereche cu acesta, să acorde timp orelor de analiză și de feedback, să completeze documente de portofoliu care să vizeze studentul/stagiarul etc. Bineînțeles, tot acest proces ar trebui să fie bine reglementat logistic și curricular, iar profesorii-mentori să simtă că această calificare a lor este recunoscută ca o activitate importantă, nu formală. Examenul pentru încheierea stagiaturii, fie că este numit definitivare în învățămînt, fie că este denumit licențiere, l-aș muta după cel puțin doi ani de predare și de formare sub tutela unui profesor-mentor.

Un exemplu remarcabil de implicare în formarea profesorilor la nivel național este cel al Ancăi Denisa Petrache. De-a lungul timpului, ea a coordonat proiecte sistemice valoroase, precum INSAM, Dezvoltarea abilităților de viață ale elevilor și proiectul PROF, despre care am menționat anterior. Prin aceste inițiative, a avut un impact semnificativ asupra îmbunătățirii proceselor de formare și de mentorat, demonstrînd o viziune strategică și un angajament profund față de educație. Chiar dacă în prezent a ales să se întoarcă la catedră, consider că experiența și expertiza ei ar trebui valorificate în continuare, întrucît ar putea contribui substanțial la reformele necesare sistemului.

Al treilea pas îl văd în parcursul de formare continuă a profesorilor, după obținerea definitivării în învățămînt (sau a licențierii) prin gradele didactice. Nu știu în ce măsură s-a lucrat sau se lucrează pentru reformarea acestora. În principiu, nu cred că ar necesita multe modificări de fond. Dar probele pentru obținerea acestora ar putea să țină cont de aceste nevoi de reformare a practicii didactice. Mai simplu spus, dincolo de partea științifică pe care o implică, evaluarea competenței didactice să fie axată pe dimensiunea inovatoare a acesteia, în paradigma noilor așteptări: metode atractive, instrumente actuale, inclusiv digitale, infuzarea conținuturilor curriculare cu elemente de educație media etc. Aici ar intra în discuție corpul profesorilor metodiști. Cred că aceștia ar trebui să fie selectați dintre profesorii-mentori sau să beneficieze și ei de formări asemănătoare.

În fine, un al patrulea pas l-ar putea reprezenta formarea continuă separată de gradele didactice. Chiar dacă un profesor decide să nu își dea gradele didactice, este obligat să continue perfecționarea profesională. În momentul de față, și am mai scris despre asta în articolul „Oarecum rigid“, profesorii sînt obligați să acumuleze un număr de credite profesionale în etape de cîte cinci ani școlari. Cu toate acestea, există o nevoie urgentă de a îmbunătăți relevanța cursurilor de formare, astfel încît să fie în concordanță cu cerințele actuale ale sistemului educațional: metode inovatoare, utilizarea instrumentelor digitale și abordări interdisciplinare. La fel de important este să se creeze un mecanism eficient de evaluare a modului în care formarea profesională influențează practica didactică. Pînă acum, a lipsit o responsabilizare reală. Mulți au rămas prizonieri ai atitudinii „Și dacă nu, ce? Dacă nu, nimic!” – o mentalitate care perpetuează stagnarea. Aceasta trebuie să se schimbe. Sistemul educațional are nevoie de profesori dedicați, capabili să integreze noile metode și să aducă un plus de valoare și de relevanță în procesul de învățare. Prin politici educaționale clare și o monitorizare riguroasă a rezultatelor, o astfel de pasivitate poate fi combătută.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.