Și totuși: democrație sau despot „luminat”?

Este mai ușor să-i înșeli pe oameni decît să îi convingi că au fost înșelați, ar fi spus Mark Twain. Sîntem în vremurile re-dovedirilor – și ne vedem nevoiți să ne argumentăm, în primul rînd chiar nouă, întrebarea din titlu.

Pentru unii, asemenea re-certificări sînt o uriașă victorie: dubiile le sînt auzite, iar vocile li se unesc, cum am văzut în uriașul fenomen social extremist al recentelor alegeri prezidențiale. Pentru alții, este exasperant să argumenteze ceea ce nu credeau că ar mai trebui argumentat vreodată. Cît am rîs cu toții cînd am auzit prima oară de teoria Pămîntului plat, nu? Cît am dat ochii peste cap la 5G-ul care dăunează grav sănătății? Unii chiar se îndoiau, fie și numai pe ascuns, că omul ar fi pășit, totuși, pe Lună.

Partea exasperantă e lesne de înțeles: de ce să înveți din nou pentru un examen pe care l-ai trecut cu brio? Reducînd la absurd, putem pune sub semnul întrebării o mulțime de descoperiri umane. Măcar pentru antrenamentul mental. Tiparul este, oare, atît de necesar? Sau de ce-am trecut la motorul pe hidrocarburi de la propulsia cu aburi – mai ales că acum am putea obține o asemenea propulsie extrem de performantă? Vă las pe dumneavoastră să vă delectați cu descurcarea sofismului. Și pînă la urmă, nu s-ar putea găsi totuși ceva mai util, în aceleași scopuri, decît roata?

O să fiu însă avocatul diavolului, și nu doar de dragul exercițiului. S-ar putea să avem ceva de învățat din această epocă a contestărilor pe toate planurile. Cel mai la îndemînă argument: nu am fi evoluat dacă Galileo, Newton, Darwin, Einstein sau Bohr nu ar fi scormonit incomod în realitățile acceptate ale vremurilor lor. Încă un sofism, însă: odată cu ei, căutarea însăși a evoluat.

De fapt, să ne oprim puțin aici. Știința este, într-un fel, cea mai bine organizată expresie a democrației: rezultatele sale sînt validate chiar de cei cărora le este prezentată. Cuantificabil. Asta nu exclude defel contestarea opiniilor, dimpotrivă. Chiar discutam recent cu un prieten furcile caudine al susținerii tezei sale academice nonconformiste; m-am revoltat cînd mi-a povestit cum fusese pus la zid de profesori – după părerea mea, pe nedrept. Înțelept, mi-a amintit însă că în engleză sintagma este to defend one’s thesis: candidatul trebuie să își apere lucrarea în fața unei comisii a cărei îndatorire este tocmai de a-i demonta cît mai cuprinzător poziția pentru ca, dacă va fi găsită justă, să aibă valoare. Ce sens ar avea ca președintele comisiei de examinare, fie el cît de genial și consacrat, să decidă deasupra și în pofida privirilor plecate ale colegilor săi? Știința însăși pierde ca și toți cei implicați. Se întîmplă? Cu siguranță, da. Mai este însă ceva: progresul se bazează și pe acceptare. Acceptarea de către cercetător că demersul său a fost poate inadecvat. Că, poate, a avut dreptate, dar nu s-a făcut înțeles. Sau acceptarea acelora care, în evidentă minoritate, îl contestă. Ori, dimpotrivă, acceptarea de către majoritate a confruntării cu un punct de vedere absolut nou, care răstoarnă din temelii tot ce se considera dat.

Democrația nu înseamnă doar simpla regulă a majorității care decide și minorității care se supune, ci și acceptarea unor repere, a unor legitimități. Dacă vom contesta totul permanent, ne vom distruge propriul construct social aidoma unui Ouroboros – mai ales dacă ceea ce contestăm și-a dovedit în nenumărate feluri validitatea. Pămîntul ESTE rotund; o dovedesc călătoriile în jurul lumii, pentru că numai în basme sînt în lung și-n lat. Sigur că putem să contestăm asta: dar contrazicînd tot ce decurge din această realitate, cu ce ne alegem, în afară de a găsi argumente (altfel fascinant de imaginative) pentru o concluzie de care nu era nevoie și de a ne înconjura de o ficțiune prin care ne dăm dreptate, dar distrugem încrederea în orice? Yuval Harari acordă pagini întregi în faimoasa lui Sapiens... acestei noțiuni: pe încredere se bazează omul în orice, de la ideea de credit pînă la orice alt fel de inițiativă economică sau progres. E vorba despre încredere în viitor, dar și în persistența coordonatelor majore ale societății.

Da, democrația înseamnă libertate de exprimare – dar nu cu orice preț și în orice fel. O vedem distorsionată și strîmbată din toate părțile. Fenomenul woke a însemnat o trezire (de la care și vine termenul) a unei generații, mai atentă la – și mai preocupată de – realitățile înconjurătoare. Dar sub sloganul respectului altor opinii, woke-ismul a dus paradoxal exact la fanatismul așa-numitei culturii a anulării: cancel culture, practica pumnului în gură pentru noțiuni, cuvinte, afirmații contrare curentului amintit. De partea cealaltă, conservatori ca Elon Musk au exact viziunea contrară – pe propria sa rețea X, fostul Twitter, acesta ar permite o libertate aproape totală oricăror opinii. Confruntarea nu este egală, însă: unele păreri le îneacă pe celelalte și ajungem în aceeași spirală a tăcerii doar că în sens invers. Nu este o afirmație cu un răspuns, ci una distrusă de un șuvoi copleșitor de răspunsuri.

Și într-un caz, și în celălalt, apare o întrebare care pe mine, unul, de mult mă macină: dacă toată lumea vorbește, cine mai are disponibilitatea să asculte?

Scopul exprimării nu este doar despre descărcarea unei opinii, ci și despre a fi înțeles, luat în considerare. Democrația înseamnă nu doar opinie, ci și obligația (și, într-un fel, dreptul) de a asculta, de a accepta puncte de vedere, mai ales cînd sîntem în dezacord cu ele, de a avea încredere că ne ascultăm unii pe alții, nu doar că facem zgomot. Conducerea unui lider autoritar, oricît de benevol (fie că este directorul firmei sau președintele țării), garantează cenzura și nu ascultarea reciprocă.

Ca argument pentru întrebarea din titlu: la modul ideal, sistemele create de democrație se echilibrează. De-asta avem frumoasa năzuință a separației puterilor în stat, pentru ca lupta intereselor contrare, complementare și concurente ale numeroaselor facțiuni să ducă (sigur că adesea doar sub pretextul interesului comun) la deznodăminte pozitive pentru comunitate. Da, sînt multe exemple în istoria recentă care contrazic această idee, exemple ale „despotului luminat”. Fostul rege al Spaniei, Juan Carlos, a preluat frîiele țării de la dictatorul Franco. Suveranul însuși a condus cu mînă de fier țara și abia peste niște ani după venirea pe tron s-a retras de facto din politică. A rămas, însă, o figură centrală, cu extrem de multă influență și extrem de respectat pînă la controversele din anii 2010 care au dus la căderea sa în dizgrație. Sau o figură uriașă, despre care se vorbește prea puțin în România, a fost Lee Kwan Yew. Din anii ’60 și pînă după anii 2000, el a fost, practic, părintele statului modern Singapore. Este greu de imaginat uriașul salt făcut de țară sub conducerea sa directă și autoritară, dintr-un teritoriu modest, fără resurse naturale, într-unul dintre marile centre financiare ale lumii, rivalizînd cu forța Elveției sau Londrei, cu unul dintre cele mai ridicate PIB-uri pe cap de locuitor. Poate și mai interesant este însă Daniel Ortega: dictator în Nicaragua din 1979 pînă în 1990, care a renunțat la putere benevol și a organizat alegeri, pe care le-a pierdut.

Este extrem de tentantă soluția unui conducător puternic. Ne-au exasperat eternele ciondăneli de prin parlamente care au prea mulți membri și, în loc să ne reprezinte interesele, parcă mai mult ne păcălesc și ne învrăjbesc. Sătui de unul dintre cele mai ineficiente Congrese din istoria lor, mulți susținători radicali ai lui Donald Trump chiar și-ar dori ca acesta să aibă mai multe puteri discreționare. În România, candidatul la alegerile prezidențiale Călin Georgescu a spus (și repetat) că ar desființa partidele politice (declarații ulterior nuanțate de echipa sa de campanie). În Georgia, premierul ostracizează și minimizează partidele adversare drept marionete ale Vestului. În Rusia există halucinanta noțiune de opoziție constructivă – adică adversari doar cu numele.

Peste tot regimurile autoritare, sub pretextul eficienței, caută să se descotorosească de structuri care li s-ar opune – poate chiar cu bune intenții. Dar cum poate binele unei persoane sau unui grup preferențial să fie, fără nici o negociere sau nuanță, binele tuturor? Iar pe de altă parte, o persoană în sine nu rezolvă problema sistemului. Juan Carlos și Lee Kwan Yew, deși controversați în ultima parte a vieții, au știut să se retragă și să construiască o democrație. În Nicaragua, însă, Daniel Ortega a revenit la putere și a readus țara pe drumul totalitarismului.

Într-o democrație funcțională, sistemele și puterile interne admit că trebuie reformate. În puterea concentrată nu există sisteme transparente, ci doar camarile – care nu cunosc reforma.

Democrația permite ca ea însăși să fie contestată și chiar așa evoluează; dictatura, nu, iar dacă derapează este de neoprit, pentru că nu-și instalează frîne exterioare. În democrație, sistemele concurente fac ca și interesele minorității să fie promovate. În dictatură, chiar și luminată, minoritatea este respectată numai dacă dictatura are un interes anume.

În democrație există ideea reală de civism și bine comun. În dictatură, acestea sînt doar sloganuri. Pînă și intențiile bune sînt malformate în dictatură. Înainte de ’89, munca patriotică era obligatorie, ceea ce distrugea ideea de voluntariat de la care plecase. Pentru elevi, reciclarea ambalajelor era forțată; dacă nu aduceai cota de maculatură și sticlă la școală, erau chemați părinții. Repartițiile care asigurau șomajul zero distrugeau familii prin faptul că tinerii ajungeau la sute de kilometri de casă. Iată noțiuni bune la care sîntem refractori și astăzi pentru că au fost aplicate cu ciomagul.

Democrația permite fațete ale adevărului și discutarea acestuia, chiar și atunci cînd ne exasperează. Dictatura, fie ea cît de luminată, are un singur adevăr: al său.

Mihai Melinescu este jurnalist de politică externă la TVR.