Referendum pentru mașina lui Popovici

Într-un orășel de provincie, unde casele erau mici, dar curiozitatea locuitorilor uriașă, toată lumea părea să aibă un al șaselea simț pentru „treburile altora”. Era, ce e drept, o meteahnă moștenită din vremuri mai vechi cînd, în lipsă de știri, oamenii supraviețuiau informațional doar din vorbe duse de la unul la altul. Priveau pe gaura cheii de fiecare dată cînd pe palier se auzeau pași. Dacă cineva schimba perdelele, vecinii se întrebau de ce. Dacă alții vorbeau încet, locatarii își puneau antene parabolice ca să audă ce anume își spuneau. Dacă vreunul avea succes, trebuia să dea explicații. Dacă cineva întîmpina vreun eșec, locatarii îl treceau în catastif.

Periodic, organizau ședințe de bloc sau se adunau ciorchine în fața căsuțelor scării ca să-și împartă informațiile despre ceilalți locatari, mai ales despre cei la locul lor, cei care păreau prea „buni” ca să fie adevărați. De fiecare dată cînd printre ei apăreau niște oameni care zîmbeau mereu, îi salutau și îi ajutau cum puteau, făceau în așa fel încît pînă la urmă să-i beștelească, creîndu-le povești aidoma sufletelor lor posace.

În timp, această cotrobăire prin viețile altora ajunsese un soi de abuz social. Însă, în loc să fie percepută ca atare, meteahna era justificată ca fiind „grijă” pentru celălalt sau „interes pentru binele comun”. Și foarte puțini recunoșteau, de fapt, adevărul: de multe ori, „grija” invocată era doar o perdea de fum pentru a distrage atenția de la propriile frustrări sau nesiguranțe. Fiecare își considera părerea despre viața altuia indispensabilă, iar sfaturile nesolicitate veneau la pachet cu o doză consistentă de critici ascunse sub masca „bunelor intenții”.

În această societate, datul cu părerea nu era considerat un viciu, ci o datorie civică, de a participa activ la viața colectivă. Problema era că, în această comunitate de curioși și păreriști despre viețile altora, prea puțini își mai făceau timp să-și vadă propriile nevoi sau să-și pună întrebări despre propriile alegeri. În loc să construiască ceva pentru ei înșiși, locuitorii deveniseră niște maeștri în a judeca viețile altora.

Recenta lor preocupare devenise tînărul sportiv, de care toți erau nespus de mîndri pentru că pusese micul lor orășel provincial pe harta lumii. Tînărul cîștigase nenumărate medalii internaționale, era un tînăr deosebit de inteligent, talentat și altruist și, deși i se oferiseră posibilități de a pleca din orășel, decisese să rămînă printre ai lui. Muncea zi de zi, se trezea cu noaptea-n cap, mergea la bazin, se antrena și se ținea și de școală. Era amabil cu toți, îi ajuta, le vorbea frumos și se implica în rezolvarea problemelor orășelului.

Toată lumea îl iubea, însă, într-o bună zi, cînd acesta și-a parcat o mașină nouă în fața casei, vechea meteahnă și-a arătat colții: nu cumva este o mașină mai scumpă decît „ar fi trebuit”? Sportivul, un pasionat al mașinilor, a declarat că a urmărit pe Internet, ani în șir, mașina „visurilor lui”, a verificat în fiecare zi prețurile, s-a uitat la toate „review-urile de pe Pămînt”. „Sînt mîndru şi fericit că am reuşit să o iau. Mi-am permis această plăcere. M-am convins că merit cumva”, a spus sportivul.

Însă bucuria lui autentică a iritat sufletele îmbufnate. Un economist a început să analizeze situația din punct de vedere financiar. „Mai bine își lua un apartament în centrul Capitalei și îl închiria. Obținea o sursă de venit pe termen lung. Sau investea cu alții într-o afacere. Sau investea la bursă, aici sau afară. Cîștiga independență financiară, nu dependența de un bolid de lux pe care să îl conduci mereu cu teamă, să îți fie frică să îl parchezi pe stradă, pentru care să nu ai încă resurse să îl întreții pe termen lung. [...] Eu, ca economist, consider decizia extrem de neinspirată.” Economistul a ținut să menționeze și faptul că banii sportivului au fost din premiul primit de la autoritatea centrală a orășelului – „adică de la noi toți”.

Bățul fusese băgat prin gard. Jurnalistul orășelului, cunoscut pentru părerile lui incisive, a sărit să lovească mingea ridicată la fileu și a scris imediat un text despre visul „bicisnic” al tînărului sportiv.

Jurnalistul a ținut să-și facă publică „dezamăgirea” față de sportiv și de „micimea” visurilor acestuia. „Eu credeam că visul unui om inteligent și educat ar fi să facă ceva, să construiască, să inventeze, să conceapă, să aducă lumii o performanță extraordinară. Nu să-și cumpere una de-a gata. Și, mai ales, o mașină superscumpă – acest vis bicisnic poate să-l aibă orice beizadea imbecilă și înfumurată, cu banii lu tac-su.” În verva condeiului, jurnalistul părea să fi uitat că una dintre marile capcane ale cîrcotelii este ignorarea libertății individuale. Părea să uite că visurile, fie ele mărețe sau „mărunte”, sînt profund personale. Ignora, îmbătat de vria propriilor vorbe, faptul că achiziția acelei mașini simboliza pentru sportiv ceva mai mult decît o simplă dorință materială: era o recompensă pentru toate eforturile uriașe depuse în cariera sa.

În plus, nu fiecare vis trebuie să fie legat de inovație sau de altruism, pentru a avea valoare. Nu orice alegere trebuie justificată în fața unei presupuse obligații morale de a corespunde idealurilor colective. Cînd societatea impune standarde în privința visurilor, oamenii încep să se cenzureze sau să se conformeze unor modele externe, pierzîndu-și autenticitatea.

Însă textul jurnalistului nu se dorea o invitație la reflecție, ci era o sentință. Imediat după publicarea textului, oamenii din orășelul provincial au simțit că este de datoria lor să se implice și ei. Unii l-au condamnat pe jurnalist, alții l-au condamnat pe sportiv. Au fost și dintre aceia care, în aceeași părere, dădeau dreptate și jurnalistului, și sportivului. Cei care i-au luat apărarea sportivului susțineau că „este tînăr”, implicînd în opinia lor stîngace faptul că „nu știe mai bine”. Se situau cumva pe o poziție superioară celui care le era, de fapt, tuturor superior.

Dar asta și pentru că locuitorii urbei provinciale aveau o relație ambivalentă cu personalitățile. Aveau meteahna de a idealiza figurile publice, transformîndu-le în simboluri ale unor valori absolute, depozitare ale speranțelor colective, dar ardeau de nerăbdare să le dea jos de pe soclu. Iar asta se întîmpla pentru că urbea lor se confrunta cu lipsa de lideri autentici sau modele inspiraționale. Cînd admirau pe cineva, se speriau și abia așteptau un motiv pentru a știrbi imaginea ideală.

Cultura discreditării

Visurile „mici”, fie ele o mașină, un parfum sau o experiență culinară, sînt la fel de importante ca cele mari, realizări întru binele umanității, pentru că ele oferă bucurie și sens vieții de zi cu zi. Nu toată lumea trebuie să reinventeze lumea și cred că, pentru reinventarea lumii, este chiar recomandat  să ne permitem să trăim cu bucurie.

Însă societatea noastră, prizoniera fricilor și complexelor, este adesea predispusă la un ton critic, aspru, în spațiul public. Această asprime pare că dă greutate și este preferată tonului lejer, considerat frivol. Adrenalina provocată de continua cîrcotire nu doar că descurajează dialogul, dar perpetuează un model de judecată pripită și lipsită de empatie. Meteahna de a ne băga nasul unde nu ne fierbe oala nu este doar o simplă indiscreție; este un simptom al unei nevoi mai profunde, de apartenență la o colectivitate care are nevoie în permanență de validare sau, uneori, de distragere de la propria viață.

Furtuna mediatică declanșată în jurul subiectului mașinii lui David Popovici este o ocazie să ne reamintim că fiecare individ are dreptul de a-și trăi propriile aspirații fără a fi obligat să le justifice în fața societății. Ar trebui să ne întrebăm: ce fel de cultură promovăm atunci cînd respingem visurile sau alegerile care nu corespund propriilor noastre standarde? O cultură a dialogului sau una a discreditării? Ce ar fi dacă, în loc să ne grăbim să criticăm, am învăța să respectăm bucuriile celorlalți? Și, respectîndu-le, să reînvățăm și noi bucuria de a te bucura pentru binele altuia. Ar fi acesta un prim pas spre o societate mai deschisă la minte?

Și poate că nu le-ar strica oamenilor să aibă cît mai multe visuri „bicisnice”, pentru realizarea cărora să muncească enorm, care să-i pasioneze atît de mult încît să construiască drumul pînă la ele, pas cu pas, pentru ca în final să nu le aducă doar bucurie, ci și un sentiment de mîndrie. Și poate că vindecarea începe atunci cînd ne întrebăm ce ne lipsește nouă, înainte de a căuta să completăm viețile altora cu sfaturi nesolicitate. Să ne întrebăm: ce aș putea să fac pentru mine, în loc să-i bîrfesc pe alții? Ce proiecte am lăsat eu deoparte pentru că m-am concentrat prea mult pe viața altora?

Odată ce ne-am răspunde la aceste întrebări, curiozitatea față de alții s-ar transforma, treptat, în introspecție, iar criticile – în tăceri productive.