Ritualuri și tradiții – din amintirile unei fetițe care a crescut prea repede –

Am copilărit cu filmele americane de Crăciun, în care toată lumea din familie se strîngea în jurul unui brad imens, tatăl o ridica pe fetiță pentru a fixa steaua în vîrful pomului, se mergea la biserică de Ajun, apoi masa se umplea de bunătăți și bucurie.

Un tablou idilic, pe care am încercat ani de-a rîndul să-l reproduc. Fără succes. Nu doar pentru că nu m-am născut în America sau din pricina lipsurilor financiare – noi nu eram nici bogați, nici săraci –, ci pentru că ai mei erau întotdeauna preocupați de altceva. În principal de certuri. Lipsa iubirii îi făcea orbi la nevoile mele sentimentale. Aveam mîncare pe masă? Aveam. Aveam brad în casă? Aveam. Chiar dacă bradul îl împodobeam cel mai des singură, tristă, cu gîndul la acele scene din filmele americane. N-am păstrat nimic din podoabele de pom din copilărie. Nici nu m-am gîndit să iau ceva de acasă atunci cînd am plecat și nu m-am mai întors.

Le țin minte foarte bine însă. Rozul prăfuit al vîrfului de pom, beteala, Moșii Crăciun miniaturali pe care mi i-a pus Moș Nicolae în ghetuțe într-un an – și pe care, de fapt, îi descoperisem ascunși în dulapul din bucătărie cu vreo săptămînă înainte.

Făceam bradul în Ajun și-l scoteam din casă de Mărțișor. Țin minte mirosul de portocale și de zăpadă, de șorici și de țuică fiartă. Senzația pe care o aveam cînd mă chemau să încalec porcul tăiat, întins pe paleți și învelit în saci maro. Același animal pe care noi toți îl hrăniserăm și-l alintaserăm de-a lungul anului. Țin minte frica lui, dar nu și regretul meu. Pentru că ritualurile de la țară, ritualurile copilăriei mele, erau firești.

Acum n-aș mai putea să privesc nici cum e potcovit un cal. Cum i se pilesc și i se ard copitele.

Eram în clasa a patra sau a cincea și afară ningea ca în povești. Îmi plăcea să privesc spre cer cu gura deschisă și limba scoasă și să fac cercuri-cercuri în nămeți. Cînd ningea așa, ziceam că Dumnezeu se bate cu perne.

Zăpada se așternea și mama era din ce în ce mai amărîtă. Ieșea la intervale regulate în fața porții, așteptînd să treacă un bărbat și să ne ajute să tăiem o găină. Tata era cine știe pe unde, urma să vină cine știe cînd și mai ales cine știe cum, și trebuia să fie mîncare caldă pe masă. Găina era din ce în ce mai isterică și mi se făcuse milă de ea. Mama, din ce în ce mai tristă. Și, deși eram obișnuită cu această stare a ei, devenită parte din viața noastră cotidiană, simțeam ca un pietroi în stomac apăsarea dintre umerii ei, care o făcea mai firavă și mai gri. Culoarea mamei era gri.

Am luat găina și cuțitul și m-am dus la poartă în locul ei. N-a fost greu. Nici nu m-am gîndit. Cuțitul era bine ascuțit. Pe stradă, în continuare, nu trecea nici un bărbat, viscolul se întețea, iar de tata, ce să mai vorbesc. Apa fierbea pe aragaz, într-o oală mare. Am cufundat găina și apoi am jumulit-o amîndouă, în tăcere. Alt miros pe care mi-l amintesc de parcă ar fi fost ieri: penele ude. Mamei i-am zis că nu-l cunoșteam pe omul care m-a ajutat. Și oricum, zăpada acoperise urmele de sînge.

Cînd eram mică, mi-era frică de – în ordine aleatorie – gîște, curcani, șoareci, broaște, șerpi. Deși puii de șoareci erau roz și foarte frumoși, iar broaștele scoteau niște sunete care-mi plăceau, de fapt, foarte mult. Într-o vară, din senin, m-a atacat singurul curcan pe care-l aveam. Era măricel, tinerel și fîșneț. Cînd tata m-a auzit urlînd și alergînd prin grădină, cu curcanul pe post de pălărie, a luat un cuțit și i-a tăiat gîtul. Pe loc. În ciuda mamelor (a mea și a lui) care țipau să nu.

La fel a făcut și cu un tăuraș. Nu i-am spus niciodată că mie de tauri nu mi-era frică, ba chiar mă plimbam țanțoșă prin fața tăurașului și-l mîngîiam între coarne. De vaci îmi mai era frică. Dar nici o vacă nu a fost sacrificată din cauza mea.

Ciorba de curcan a fost perfectă. Cu borș de casă, tăiței dolofani și leuștean proaspăt. Mama gătea foarte bine. Tăurașul a fost împărțit cu rudele.

Aceste două gesturi pe care le-a făcut tatăl meu, privindu-le retrospectiv, mi se par niște dovezi extraordinare de dragoste. Să creezi un dezechilibru în gospodărie din pricina unor așa-zise mofturi ale unui copil nu era un lucru comun. De atunci, nimeni nu mi-a mai arătat iubire atît de palpabil. Am refuzat să fiu martoră la dezintegrarea tatălui meu. Din lașitate.

În filmele americane sau în Tom & Jerry, desenele mele preferate, în dimineața de Crăciun te trezeai plin de emoții și curiozitate, să vezi ce ți-a adus Moșul. La noi în casă, această tradiție era respectată cu întreruperi. Am aflat că nu există Moș Crăciun foarte devreme, cînd ai mei au uitat să-mi pună cadoul sub brad și mi-au și mărturisit asta, aruncînd vina de la unul altul.

Dintotdeauna mi-au plăcut poveștile. Așa că fiecare dezamăgire venea cu o poveste. Cîteodată, mă gîndeam chiar că am fost adoptată sau furată, iar părinții mei adevărați mă caută înnebuniți și să vezi cîți brazi o să împodobim noi cînd ne vom reuni: cel puțin trei-patru deodată, ca să compensăm pentru anii în care am fost despărțiți. Dar semănam prea mult cu tata. Toată lumea zicea asta, așa că aveam remușcări după fiecare fantezie de acest gen.

Fanteziile nu țineau de spiritul Crăciunului – mai bine zis, de lipsa lui –, ci de atmosfera de la noi din casă. Era atît de apăsătoare încît o simțeam ca pe o ceață care nu se va dizolva niciodată, ne va sufoca, ne va topi și ne va contopi. Nu vom mai scăpa niciodată unul de altul. Însă, la intervale regulate, ceața se ridica. Aproape la fel de repede cum se forma. Iar noi ne străduiam să părem o familie fericită. Chiar ne străduiam. Odată cu ritualurile și tradițiile de sărbători atît de perfect încremenite în timp, pe care ni le însușeam, mimînd normalitatea. Uneori o mimam atît de bine, încît ajungeam să o credem și noi.

Vreo două-trei ierni am mers la colindat cu niște verișoare mai mari. Ele aveau iubiți, cu care se întîlneau pe ascuns, inclusiv la colindat. Băieții pocneau gheața cu bice și ne făceau să ne simțim în siguranță. Aveam mănuși tricotate, de lînă, cu un singur deget, prinse cu șnur pe după gît, și căciulă de astronaut. Nu aveam deloc voce, dar entuziasmul făcea cît un cor de duminică. Mă întorceam acasă cu traista plină de covrigi, nuci, mere, bomboane și chiar cîteva bancnote de 50.000, pe care le păstram să am de buzunar, la școală. Nucile deveneau baclava, merele se coceau pe sobă, iar covrigii intrau în cratița cu caltaboș.

De un Revelion, Rex, cîinele nostru, un ciobănesc german extraordinar, a fost găsit în sufragerie, cu botul la nici zece centimetri de platourile cu prăjituri și salată de boeuf. Era speriat de artificii. L-am ținut cu noi în casă în acea noapte, deși el dormea de obicei în grajd, lîngă calul Gică.

Au trecut anii și la oraș sărbătorile miros altfel. La început, am făcut tot posibilul să mă îndepărtez de obiceiurile care mi-au marcat copilăria. Era și greu să le păstrez. Apoi, aproape pe nesimțite, le-am recuperat, recuperînd-o astfel pe mama și chiar și pe mine, micuță și fascinată de ea. Mi-o amintesc pe mama în bucătărie, mirosind a acasă și a căldură. Cînd îmi e cel mai dor de ea, gătesc. O regăsesc pe mama în tăițeii pe care-i fac pentru fiica mea, născută în preajma Crăciunului. În florile de toamnă pe care le iau de la piață. Așa cum o regăsesc și în felul în care mă cufund în lectură și mi-o amintesc, serioasă și curioasă, lîngă sobă, fumînd și citind în semiîntuneric, cu picioarele strînse sub ea, pe un scaun moale, fără spătar.

Îmi amintesc foarte multe lucruri pe care am încercat să le uit. Explicația cea mai plauzibilă este că iubirea rareori te lasă să uiți. Acum, cînd am la rîndul meu un copil, nu aș ști să spun ce ritualuri ar trebui respectate și care nu. La noi, cadourile se fac fără motiv, iar pupicii sînt dați fără discernămînt.

Cînd eram însărcinată, am cumpărat ornamente noi de brad. Vom împodobi bradul în Ajun și sper să rămînă nerăpus de două pisici și de un bebeluș măcar pînă de Revelion.

Anul acesta voi face sarmale și bûche de Noël. Și salată de boeuf.

Voi fi pregătită pentru colindători.

Rozana Mihalache este poetă.