De ce sînt iubite femeile minione?

Pe la noi se spune că, pentru a avea succes, un bărbat trebuie să fie doar puțin mai frumos decît dracul, în timp ce prin alte părți trece drept adevăr incontestabil afirmația: „Nu există bărbați micuți”. Așadar, nu pare vreo problemă prea grea să fii „bărbat bine”, oricare ar fi datele fizice, în timp ce, pentru o femeie, frumusețea trupului, atractivitatea chipului nu sînt niciodată niște calități de la sine înțelese ori niște accesorii nesemnificative pe lîngă alte însușiri spirituale, sufletești care ar atrage decisiv atenția bărbaților.

E un loc comun ideea că femeile minione au cea mai mare trecere la bărbați. Iată două exemple extrase dintr-o antologie de proverbe intitulată Să nu te căsătorești cu o femeie cu picioare mari: „Femeile și sardinele: alege-le pe cele mici!”, îndeamnă un proverb spaniol. „O soție și un plug se manevrează mai bine cînd sînt mai mici decît bărbatul” (zicere etiopiană).

Cu toate acestea, o femeie foarte frumoasă, înaltă, cu linii zvelte, armonioase, vii are un contur ce scapă oricărui desen, pentru că în fiecare clipă frumusețea ei este alta, într-o continuă desprindere de pămînteasca gravitație. O astfel de femeie înaltă nu va putea fi niciodată eclipsată de o femeie mărunțică, oricît de fîșneață ar fi ea. O femeie frumoasă, înaltă e mai degrabă un fel de zeiță, deseori inaccesibilă, dar nu despre zeițe vorbim acum.

Să vedem așadar cum privesc bărbații femeile, cum evaluează ochiul lor necruțător, să vedem, de exemplu, cum măsoară din priviri o curtezană un fin connaisseur în materie de frumusețe feminină, aventurierul venețian Giacomo Casanova: „Giulieta avea optsprezece ani; era uimitor de albă, dar bujorii din obraji, mărgeanul buzelor și negreața, rotunjimea fără cusur și subțirimea sprîncenelor mi se părură o lucrare a iscusinței mai mult decît a firii. Dinții, două șiraguri de perle, nu lăsau să se vadă că are gura prea mare; de altminteri, fie că așa era felul ei, fie din obișnuință, zîmbea întruna. Acoperit cu un văl subțire, pieptul te îmbia la dezmierdări; eu însă nu-mi pierdui cumpătul. În ciuda brățărilor și a inelelor care-i acopereau degetele, găsii că are mîna cam mare și cam cărnoasă și, deși și le ascundea cu mare grijă, un pantof care se zărea la poalele rochiei o pîrî și-mi fu de ajuns ca să bag de seamă că picioarele îi sînt pe potriva înălțimii, proporție care nu e frumoasă și care nu le place nu numai chinezilor și spaniolilor, dar nici unui bărbat cu gust subțire. O femeie înaltă trebuie să aibă piciorul mic și rînduiala aceasta nu e de ieri, de alaltăieri, de vreme ce așa era și gustul dumnealui, Holofern, care altminteri n-ar fi găsit-o încîntătoare pe dumneaei, Judita: «și sandalele ei vrăjitu-i-au lui ochii». Una peste alta, o găseam frumoasă; gîndindu-mă însă bine și cumpănindu-i frumusețea cu cei o sută de mii de ducați al căror preț fusese, băgai de seamă, nu fără uimire, că mă lasă rece și că nu mă simt deloc ispitit să cheltui măcar un țechin spre a răzbi la farmecele pe care straiele ei mi le ascundeau”.

Scăderile care o fac pe Giulieta să pice testul atractivității țin tocmai de lipsa delicateții, de tăietura grosolană a „detaliilor” ce o compun. Cochetăria și dichiseala elaborată nu reușesc să mascheze neajunsul că e un maldăr de femeie, o „multă”, o „greoaie” frumoasă în felul ei, dar nu cît să merite vreo cheltuială, oricît de mică.

O minionă celebră – cel puțin printre filologii de pe meleagurile noastre – este femeiușca descrisă într-o ploaie de diminutive de Bogdan Petriceicu Hasdeu în scrierea scandaloasă la vremea ei, intitulată, sugestiv, Micuța. Trei zile și trei nopți din viața unui student. (De fapt, este rescrierea cenzurată a unui text care i-a adus un proces de imoralitate, Duduca Mamuca.)

Hasdeu evocă figura unei iubite din tinerețe, domnișoara Maria, o nemțoaică „de șasesprezece ani”, „mai subțire și mai mică”, cu o vorbă de alint numită „Micuța”: „Avea o guriță...”; „Aleasa inimii mele mergea repede înainte, lăsînd în stratul de zăpadă urmele unui picioruș fabulos și ascunzîndu-și năsușorul în manșon – asemenea păsăruicii, cînd își adăpostește căpușorul în căldura aripioarei”.

Reputatul savant nu rezistă tentației de a transpune literar fantasma minionei atrăgătoare, fine și cu totul neamenințătoare, care – spre deosebire de femeia fatală Judita, personajul biblic evocat de Casanova – nu prezintă nici un pericol.

Pornind de la mănunchiul de trăsături asociate noțiunii de „minion” (dulce, adorabil, mic, pueril, inocent, simplu, vulnerabil, slab și fără putere), putem înțelege de ce minionele drăgălașe au succes și rareori rămîn singure. Etologul austriac Konrad Lorenz a fost primul care a încercat să decodeze mecanismul care să explice atractivitatea chipurilor considerate atrăgătoare prin drăgălășenie. El avansează ideea că sîntem predispuși genetic să fim atrași de chipurile și în general de înfățișările, de siluetele care păstrează elemente de aspect infantil, care evocă trăsături de copil, de adolescent. Considerăm atrăgătoare chipurile în care regăsim ceea ce el numește Kindchenschema, adică baby schema: o frunte bombată, ochi mari în raport cu restul feței, nas mic, o gură fină, obraji plini, rotunzi, bărbie mică.

Acest aspect infantil declanșează o dublă reacție: pe de-o parte este un incitator pentru comportamentul parental ce presupune dorința de a proteja și, pe de altă parte, stimulează impulsul ludic, dorința de joacă și tendința spre copilărire. Aceste pulsiuni divergente pot fi dublate de oscilarea între impulsul agresiv de dominare, cu accente de cruzime, și aplecarea spre tandrețe, grija pentru celălalt.

Bărbații se simt atrași de femeile minione pentru că pot astfel legăna sau ciupi de obraz fantasma fantasmelor, mama de jucărie, păpușa mamă, acea făptură mîntuitoare, discretă care iradiază o intensă, constantă, confortabilă căldură protectoare, ce învăluie, mîngîie, liniștește. O făptură a cărei statură nu aruncă umbre mari, amenințătoare, dătătoare de reci fiori, ce ar isca senzația că urmează să fie absorbit, înghițit, devorat, reabsorbit între fustele ei, dintre care, vai, abia se mai vede, prizonier după o cortină grea ce stă între el și lume.

În umbra densă și fără graniță a unei mame uriașe, un bărbat se simte ca și cum ar fi perpetuu în întunecimea unui uter din care nu va putea ieși niciodată în lume, la lumină. O mamă uriașă este o copleșitoare cupolă de noapte, rece, impenetrabilă, tenebroasă, care intimidează, inhibă, de fapt îl paralizează pe micuțul pierdut, rătăcit, ignorat undeva printre enormele falduri ale fustei, pentru că el simte că nu e altceva decît o anexă a mamei. O remorcă, un accesoriu, o excrescență. Un neg apărut pe un corp prodigios. Lipit pe vecie, nutrit de trupul-mumă, total dependent, niciodată autonom, niciodată liber, în imposibilitatea de a afla vreodată ce înseamnă să fii tu însuți. El este Fiul etern și nimic altceva.

Unui astfel de bărbat, sfîrșitul zilelor mamei nu îi aduce decît moartea în suflet, restul vieții sale se transformă într-un posac sau duios, literaturizat sau tern, interminabil, de fapt patologic doliu monocord. În loc să îl facă să se nască a doua oară, mai puternic, restructurat fundamental, apt să reînceapă cu arme noi lupta de zi cu zi în cea mai grea bătălie cotidiană, cea pentru cucerirea bucuriei de a trăi, moartea mamei îi confiscă toate rezervele vitale.

De dincolo de mormînt, umbra uriașei mame nu încetează să se întindă, să se extindă și să înnegrească aerul, să acopere cu cenușă orizonturile, să-i afume toate ferestrele ce dau spre grădina desfătării, spre curtea acelor miracole ce apar spontan din simpla și sincera plăcere de a trăi.

Prin contrast, o femeie pe care o percepe ca pe o mamă micuță, o mamă (ca de) jucărie, este un soare de buzunar – desigur, e vorba de buzunarul mic, de la rever, mereu în partea stîngă, în dreptul inimii. Acest soare miniatural dă o lumină inepuizabilă, intensă, mereu acolo cînd ai nevoie de ea, dar fără să te orbească nemilos, cu raze excesive, arogante, de far atoatevăzător și atoateștiutor, situat pe cea mai înaltă stîncă a țărmului, care să îți ghideze, de la înălțime, autoritar, fără discuție, direcția în care să mergi, pentru că, nu-i așa, lumina farului știe mai bine decît tine încotro s-o apuci, fiind Reperul tău incontestabil, de necontrazis, pretins infailibil.

Un soare de buzunar este o stea incandescentă, nu e un far ce doar clipește mecanic, intermitent, cu aer dictatorial. O stea de buzunar are însă puterile și comorile discret dosite, ca o nucă din poveste, în care stă ascunsă o întreagă împărăție și își arată lumina numai cînd este invocată, cînd i se cere sfatul sau ajutorul, cînd este cu adevărat greu de continuat drumul fără mica ei strălucire.

Dacă am uitat de basmul cu astfel de nuci fabuloase, ne putem aminti de primul film din seria Men in Black, unde o întreagă galaxie era pitită într-o mărgică albastră ce atîrna, modest, de zgarda unei pisici oarecare. Neștiuți de nimeni, fără să bată toba, fericiți sînt cei ce au în viața lor astfel de mărunte perle!

Lucia Terzea-Ofrim este conferențiar universitar la Facultatea de Litere, Universitatea din București, unde predă cursuri de antropologie culturală în cadrul Departamentului de Studii Culturale.