De la mic la mic în Univers

Ploaia atît de iubită de agricultori și hulită de oamenii triști se datorează unor lucruri foarte mici. În aerul de deasupra noastră aleargă fericite mii și mii de mii de miliarde de molecule de apă care nu sînt altceva decît niște mici aglomerări de materie. Ele s-ar lipi una cu alta pentru a forma picături, dar pentru că le este greu să învingă tensiunea superficială, sînt în căutare de particule și mai mici de care se pot atașa sau pe care pot îngheța.

Știi unde le găsesc? În praful din atmosferă, în cenușa ridicată de focuri sau de gazele de eșapament și în bacteriile care se trezesc pierdute prin aer. Realitatea arată bine! Fiecare picătură de ploaie care îți pică în ochi conține un fir de cenușă de la mașinile care stau în trafic, iar fiecare fulg de zăpadă pe care îl prinzi pe limbă are în mijloc o bacterie.

Planetele sînt mai bune dacă sînt mici. În primul rînd, noi putem exista în stare naturală doar pe planete cu suprafață solidă, iar planetele de acest fel sînt compuse din piatră, fier și elemente care nu sînt foarte abundente în Univers. Planetele făcute din pămînt vor fi întotdeauna mai mici decît cele compuse din gaze lichefiate, un exemplu potrivit fiind chiar sistemul solar, unde cea mai mare planetă cu suprafață solidă este de patru ori mai mică decît cea mai mică planetă gazoasă. Căutăm în spațiu planete mici, pentru că acestea au suprafață solidă și doar pe ele ne putem război unii cu alții.

Planetele mici mai au un avantaj, gravitația scăzută. Ți se pare că sînt sacoșele grele? Mergi la cumpărături pe Jupiter unde gravitația este de 2,5 ori mai mare, iar coșul zilnic este de două ori mai greu. Pe o planetă mare pînă și poziția de drepți este înclinată. Legile fizicii au ales inconștient ca viața să poată exista doar pe planete mici.

În Univers, obiectele mici sînt mult mai numeroase decît cele mari și voi lua ca exemplu stelele. Atunci cînd spargi o farfurie se formează mai multe cioburi mici decît cioburi mari și la fel se întîmplă atunci cînd se fărîmițează norii de gaze și praf din care se formează stelele. Ne așteptăm să fie mai multe stele mici decît stele mari, în ciuda a ceea ce ne arată ochii noștri. Cînd te uiți noaptea pe cer vezi o grămadă de stele, toate gigante și luminoase, la fel cum de departe poți vedea doar oamenii luminoși și umflați în pene.

Stelele mici, care au început să fie descoperite cu telescoape mari, le surclasează pe cele mari ca număr și sînt utile pentru că funcționează un timp mai îndelungat decît cele mari. O stea este un aparat de făcut lumină din hidrogen, rata de consum a hidrogenului fiind direct proporțională cu lumina pe care o dă steaua. O stea mare și luminoasă consumă foarte mult hidrogen pe oră, la fel cît consumă benzină sufrageriile pe roți care stau și așteaptă zilnic la semafor. Chiar dacă sînt masive și conțin mult hidrogen, stelele mari rămîn repede fără materia primă din care fac lumină, avînd durate de vieți de cîteva milioane de ani, ridicole pentru o stea.

Soarele, care este un obiect mare, dar o stea mică, transformă hidrogenul în lumină cu viteza unui melc în ziua de salariu. O face de cinci miliarde de ani și mai are încă pe atît, singurii beneficiari fiind vietățile de pe Pămînt. „Bună dimineața, Univers, bună dimineața, melc, bună dimineața, pescăruș!”, ca să o citez pe o celebră influenceriță.

Ai putea crede că astronomia este un domeniu extravagant, la limita sublimului, dar după cum vezi, astronomii se chinuie să caute planete mici aflate în preajma stelelor mici.

Nici viitorul sideral nu sună bine, pentru că în viitorul fiecărei stele se află una și mai mică. Stelele nu mor pentru că nu trăiesc, ci se strică pentru că ele doar funcționează. Cînd o stea mare se strică, adică atunci cînd i se termină hidrogenul, diametrul ei crește foarte mult, după care se micșorează foarte rapid, cu o izbucnire luminoasă de zile mari, denumită supernovă. În urma unor asemenea stele rămîn stele de la mici la foarte mici, stele de mărimea unui oraș, a unei comune sau de mărimea casei unui primar. Fiecare stea din top Forbes „Cele mai mari stele” ajunge să fie concentrată într-un obiect care este cel mai aglomerat loc din univers, o gaură neagră, atît de mică încît nici măcar nu are o mărime.

Și stelele mici ca Soarele se îngrașă la finalul duratei de funcționare, dar nu explodează, ci se micșorează treptat și în liniște, ca o stea care are bun-simț. Stelele de acest tip ajung la final să aibă mărimi asemănătoare celor ale unei planete mici.

Există și stele funcționale mai mici decît Soarele, care și ele se micșorează la final, dar se micșorează destul de puțin și rămîn la fel cum erau în perioada lor de glorie.

Cu ocazia acestui articol tocmai ce ai aflat cel mai bine păstrat secret al astrofizicii stelare: cu cît stelele sînt mai mari, cu atît la sfîrșitul vieții vor fi mai mici! Bine că nu este și cu oamenii așa. Sau este?

La final te las cu ceva frumos și deprimant. În viitor, în Univers vor exista doar stele mici și cenușii, pentru că toate vor emite din ce în ce mai puțină lumină după ce nu vor mai funcționa.

Stelele se vor răci, iar culoarea lor se va schimba pe măsură ce trec anii. Stele vor deveni brune, apoi brune-cenușii spre negru, pînă cînd nu se vor mai vedea. Peste mii de miliarde de ani culorile vor dispărea de pe cer și din Univers, iar ultima nuanță a celui mai mare loc pe care îl cunoaștem va fi de negru-cenușiu.

Sînt multe chestii mici pe lumea asta, însă cea mai valoroasă cantitate mică de materie din întregul univers este omul, singurul capabil să înțeleagă stelele și galaxiile, dar nu și oamenii.

Adrian Șonka este astronom la Observatorul Astronomic „Amiral Vasile Urseanu” din Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Universul exotic. Carte de recorduri astronomice, Editura Nemira, colecția Nemi, 2023.