Forța muzeelor mici

Elevilor care, în „Săptămîna Altfel”, vin la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” le vorbesc despre viața, opera, ideile politice controversate și moartea tragică a fondatorului nostru. Le arăt mereu o fotografie a casei memoriale din Botoșani și le spun că nu erau decît două camere și un cerdac, astăzi muzeu. Este aceasta și o modalitate de a le vorbi copiilor despre ascensiunea socială prin educația primită în familie și la școala astăzi neselectivă ca în secolul al XIX-lea și în perioada interbelică. Deși tot Nicolae Iorga scria, pe undeva, că „un om complicat poate trăi într-o casă simplă”, nu are rost să idealizăm trecutul. Neimpozante prin dimensiuni și puțin spectaculoase din punct de vedere al arhitecturii sînt multe alte case memoriale legate de numele unor personalități ale culturii române moderne. Bojdeuca lui Ion Creangă este, totuși, ceva mai mare decît bucătăria de vară în care a locuit și lucrat în ultimii ani, chinuit probabil de amintirile din război și prizonierat, George Topîrceanu. Grădinile nu erau mai importante decît interioarele – așa cum sugerează locuința lui Theodor Aman, azi un muzeu bucureștean, copleșit de clădiri și străzi aglomerate. Casele memoriale vorbesc mai degrabă despre dificultățile de a trăi din scris sau artă într-o societate cu destule probleme economice și structurale. Nu doar muzeele, ci și memorialistica arată cît de restrînse erau, în realitate, locuințele familiale construite de primii reprezentanți autentici ai burgheziei comerciale. Să luăm ca exemplu cazul librarilor și editorilor. Jurnalul generalului Alexandru Socec, încă inedit, conține o schemă a casei tatălui său, librarul-editor Ioan V. Socec, deloc impresionantă prin dimensiuni, mai mult depozit de hîrtie și cărți decît reședință a unei familii cu avere și cinci copii. Pe strada Mătăsari din București se poate încă vedea marea clădire a Editurii Cugetarea, pe care fostul tipograf Petre Georgescu-Delafras a ridicat-o pe locul unei locuințe tot de două camere, cu un pod și o prispă.

Dimensiunile pot înșela – deși ar trebui să ridice întrebări legate de trecutul economic și de forța pecuniară a diverselor categorii sociale și profesionale –, expozițiile din micile muzee, case memoriale sau colecții particulare pe care le găsim peste tot în țară sînt la fel de importante ca marile muzee. Casa de negustor din Ploiești, o mică fortăreață în felul ei, dezvăluie trecutul acelor categorii comerciale fără de care modernizarea treptată nu ar fi fost posibilă. Pînă la renovarea primului far din Sulina și amenajarea unei mici expoziții, singura posibilitate de a vedea cu propriii ochi (și de a împlini atît scopul primordial al muzeului, cît și pe cel al călătoriei) trecutul local era colecția pusă la dispoziție de un localnic entuziast. Prin satele și orașele mici prin care am trecut, învățătorii și profesorii încă strîngeau curiozități ce puteau fi vizitate, dar nu întotdeauna acestea le-au supraviețuit fondatorilor. Un caz fericit este cel al colecției de linguri de la Cîmpulung Moldovenesc. Există numeroase colecții muzeale restrînse, însă atît de bine expuse și concepute pentru a explica, nu doar pentru a glorifica un fenomen, indiferent dacă este vorba despre icoane (Alba Iulia) sau sport (Brașov). Există, din păcate, și muzee în care vizitatorul pierde timp căutînd informații elementare pe Internet, în absența oricăror etichete și indicații biografice.

Forța muzeelor mici nu constă în simpla lor existență, pe care ar trebui să o vedem ca normă, iar nu o excepție. Întocmai ca și muzeele naționale sau județene, de istorie, de artă, de științele naturii, micile muzee și case memoriale, alături de colecțiile particulare, fac parte dintre „locurile memoriei” (pentru a folosi un concept academic). O casă memorială de mici dimensiuni transmite cel mai adesea un mesaj indirect, nu neapărat strict legat de personalitatea căreia îi este dedicată. Mă gîndesc la importanța educației, la valorile estetice la care își raporta lumea interioară, nu în ultimul rînd, cum am mai arăt deja mai sus, la veniturile financiare și administrarea acestora în timpul vieții. Nostalgia trezită de descrierile în care literatura noastră obișnuia să abunde se simte cel mai bine în astfel de locuri, dar aici intrăm pe terenul glorificării. Tot astfel, muzeele mici, publice sau particulare, sînt adesea mai nimerite pentru a explica istoriile locale, regionale, adesea trecute cu vederea atunci cînd accentul cade pe o macro-istorie națională.

Muzeele mici nu sînt un adjuvant sau o problemă ce trebuie rezolvată: înțelese ca fundamentale pentru educație prin accentul pe o temă a cărei importanță poate varia, ele ar trebui să fie o cale de a atrage atenția asupra marilor teme ale științei și culturii.

Bogdan Popa este doctor în istorie și cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“ din Bucureşti. Este autorul, printre altele, al volumului Educaţie fizică, sport şi societate în România interbelică (Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013).